Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.


Culturile în care cuvintele “iniţiere”, “maestru” şi “ucenic” mai au încă semnificaţii neîndoielnice îl înţeleg prea bine. Desigur, Iisus nu transmite o iniţiere femeii care imploră vindecarea fiicei ei, dar sensul jocului e acelaşi: verificarea calificării celei care cere. Ştii ce ceri? Ştii de la cine aştepţi? Ştii cine eşti? Toate acestea se pot cuprinde într-o singură întrebare: Poţi primi ceea ce am să-ţi dau? Iisus nu risipeşte niciodată, întotdeauna dă condiţionat de calificarea celui care-l aşteaptă. Iar numele vredniciei este credinţa. Ştiu că o să pară scandalos, dar nu faptele bune, nu conduita morală ireproşabilă, nu binecuvântarea specială acordată poporului ales, ci doar credinţa. Nu ştim absolut nimic despre cananeeanca gălăgioasă din Tir pentru că Scriptura nu ne spune nimic din ceea ce nu contează. Dar ştim cum era credinţa ei.

Femeia idolatră se închină lui Rabbi din Israel ca unui zeu printre oameni. De sus în jos, Rabbi o întreabă de ce o căţea vrea ceea ce li se cuvine oamenilor. “Dă-mi, Doamne, firimiturile care cad de la oameni, şi pentru mine va fi ospăţ!” În punctul acesta, care aminteşte de vindecarea slugii centurionului roman, Iisus spune: Ai calificarea necesară pentru a primi ceea ce vreau să-ţi dau, credinţa ta e ca diamantul, nu poate fi tulburată de nimic. Şi în clipa aceea fata se vindecă, pentru că între cuvânt şi faptă nu există la Dumnezeu nici timp, nici spaţiu.

Evanghelia Dreptului şi Sfântului Simeon este la fel de stranie: unuia dintre leviţi, “om drept şi temător de Dumnezeu”, i se profeţise că nu va muri înainte de a-l vedea pe Mesia. Calificările lui sunt, după cum spune şi textul, dreptatea şi frica de Dumnezeu. Nu se pomeneşte nimic despre credinţă, care e temelia pe care s-au aşezat acestea două, pentru că Simeon e cunoscător, credinţa lui a înflorit: “Duhul Sfânt este peste el”. Adică îi vorbeşte şi preotul ştie să asculte. La Templu, pruncul Iisus este adus în a patruzecea zi. Simeon îl recunoaşte şi rosteşte faimoasa lui rugăciune: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne...”

Drept, înţelept şi vieţuitor sub Duhul Sfânt, Simeon este un desăvârşit, un îndumnezeit. În el atâta om a mai rămas cât să-şi primească preţul vieţii. Chiar dacă nu ne gândim prea des la asta, fiecare dintre noi ştie că trebuie să existe o răsplată pentru efortul penibil şi adesea mizerabil pe care-l numim viaţă. Ceva îndeajuns de curat şi nepreţuit încât să ne faca să spunem că n-am trăit în zadar, c-am fost mai mult decât o târâtoare şi-o frunză bătută de vânt. Preţul vieţii fiecăruia. Simeon îl ştie prea bine: nu va muri înainte de a-l vedea pe “Hristosul Domnului”. Simeon cel drept şi cel înţelept îşi aşteaptă preţul, pentru că dreptatea nu-i destul, înţelepciunea nu-i destul, fără preţul acela se ştie sărac şi gol.

Ce se petrece este dincolo de cuvinte. În templu sunt o mulţime de băieţi, şi o mulţime de părinţi. Iisus nu şi-a început misiunea lumească, Iisus n-a spus nimic, n-a restaurat spiritual lumea prin cuvânt şi prin jertfă. Dar Simeon se duce la unul dintre copii şi-l ia “în braţele sale”, pentru că preţul e atât de mare încât nu încape decât între palme şi piept: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău...” Acum pot muri, pentru că mi-am primit plata promisă, şi plata e bună, pot pleca liniştit. Cu cine vorbeşte Simeon? Cu Duhul Sfânt, care e în continuare deasupra lui, cu Hristos, care e în faţa lui, cu Iahve, care e peste tot. Simeon îi răspunde celui care i l-a arătat fără greş pe Iisus: “El e, aşteptarea ta a luat sfârşit, slugă credincioasă!” A mai trăit mult, a mai trăit puţin dreptul Simeon? Vieţile care şi-au primit preţul au ieşit din propria durată.

Mulţi îi cer minuni lui Iisus, dar cananeeanca i se închină. Mulţi caută reprezentările lui Dumnezeu în temple, ea îl vede aievea. Mulţi vor milă, dar cananeeanca sărută piciorul care o loveşte. Ea ştie, înaintea apostolilor, înaintea sacerdoţilor, că e în faţa lui Dumnezeu. Ignoranţa ei coincide cu maximum de intuiţie, de aceea ţipă fără reţinere, pentru că manierele sunt bune printre oameni, dar lui Dumnezeu îi scoţi şi-i întinzi sufletul, pe acolo pe unde iese el, pe gură, amestecat cu urlete: Spui că sunt câine, Doamne, atunci dă-mi voie să mă gudur la picioarele tale! Spui că sunt prost, Doamne, atunci luminează-mă să te pricep! Spui că sunt canalie, Doamne, atunci înnobilează-mă cu nobleţea ta! Spune orice, Doamne, pentru că ştiu că-s din soi de orice, numai miluieşte-mă!

De aceeaşi indiferenţă faţă de oameni se face vrednic şi Simeon atunci când ridică pruncul divin în braţe. El nu mărturiseşte nimănui nimic, nu cere Sinedriului din care probabil făcea parte să ia act de venirea lui Mesia, ci vorbeşte cu singurul care contează: “Acum slobozeşte în pace pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta...” Vede începutul misiunii hristice şi mulţumeşte pentru sfârşitul ei, pentru că înţeleptul cunoaşte sfârşitul în început. Nu s-a încropit mai mult de un prunc, şi Simeon sărbătoreşte deja victoria. E un dialog între rob şi Stăpân, iar cei care asistă “se miră” de ceea ce aud. Îndumnezeitul Simeon l-a recunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu se cunoaşte negreşit pe sine.

O închinătoare la idoli îl venerează pe Iisus şi un preot preasfânt îl primeşte în braţe ca preţ al vieţii lui. Amândoi ştiu că Dumnezeu e făcut om, acolo, sub ochii lor. Într-un mod neaşteptat, hermeneutica celor două evanghelii se articulează într-o singură frază: “Sunt câine, Doamne, fii preţul vieţii mele!” Lui Dumnezeu pe Dumnezeu îl cerem, ca viaţa noastră să nu fie degeaba.