Zbor deasupra unui cuib de năuci

Motto: “Singurul lucru insuportabil 

este faptul că totul este suportabil.” (Arthur Rimbaud) 

Pentru a nu pune răbdarea cititorilor prea mult la încercare, vom trece succint în revistă faptele: într-un liceu oarecare din România, o profesoară de română recomandă copiilor săi, cu titlul de temă opţională pentru sfârşitul de săptămână, vizionarea filmului Total Eclipse a regizoarei Agnieszka Holland, având ca subiect biografia comună a poeţilor Arthur Rimbaud şi Paul Verlaine. Părinţii unui elev înaintează direcţiunii o reclamaţie la adresa cadrului didactic, opinând că astfel “copiii sunt îndrumaţi spre homosexualitate”. Se constituie o comisie de disciplină, se implică psihologul şcolii. Conducerea ajunge la concluzia că subiectul este nepotrivit pentru vârsta elevilor. Opinia psihologului este că scenele erotice nu sunt pentru elevii de clasa a X-a. Comisia de disciplină aplică sancţiunea de avertisment pentru promovarea unor valori morale nepotrivite şi aducerea unui prejudiciu de imagine pentru liceu. Singura care rămâne cu neclarităţi este chiar profesoara în cauză: “Nu am înţeles ce trebuie să fac. Nu ştiu ce să le mai arăt elevilor. Trebuie să supun consilierilor locali orice material pe care vreau să-l folosesc?”

Nu ascundem faptul că vrem, pe parcursul următoarelor rânduri, să iscăm nedumeririle celor care cred că au înţeles tot ce s-a petrecut în această fabulă postmodernă şi să răspundem celor care au rămas cu ineluctabile semne de întrebare. Să traducem limba de lemn inevitabilă în asemenea împrejurări administrative şi să iscodim personajele, tipologizând acolo unde gestul lor reflex, predictibil, ne permite s-o facem. Pentru că ceea ce s-a petrecut în al doilea semestru al anului şcolar 2016-2017 la Colegiul Naţional Mihai Viteazul din Turda nu este un fapt divers, ci o succesiune simptomatică de evenimente. De altminteri, nu există fapt divers decât în ochii celui care refuză să vadă semnificaţiile. Pentru toţi ceilalţi, avem de-a face cu o felie din şcoala românească postmodernă capabilă să ne spună mai multe despre substanţa ei decât toate rapoartele, statisticile şi discursurile festiviste cu care suntem atât de obişnuiţi.

Puţine discipline şcolare au avut mai mult de suferit în nesfârşita reformă a educaţiei ca limba şi literatura română. Conceput ca instrument al construirii identităţii naţionale, alături de istorie, justificat perpetuu prin imperativul bunei utilizări a vehiculului lingvistic comun, studiul literaturii mai are o virtute pe care, după ştiinţa mea, nu o poate înlocui nimic pe perioada studiilor liceale şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, nici mai târziu. Vorbim despre întâlnirea cu diversitatea umană, de ucenicia la complexitatea noastră interioară, de o fascinantă introducere în antropologie. Ion, personajul din romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, este la fel de relevant pentru elevul erei digitale ca băştinaşii din bazinul amazonian descrişi de Claude Lévi-Strauss. Dar tocmai de aceea trebuie studiat omul care se defineşte prin pământul arabil deţinut, pentru ca nu cumva prizonierii tabletei să creadă că ei sunt singura posibilitate a umanităţii, că ei sunt prototipul exclusiv al Omului.

Dragostea pentru lectură, deschiderea către poezie şi iniţierea în diversitatea antropologică au toate un defect major: sunt expresii ale calităţii. Or, reforma a însemnat pentru toate disciplinele o tehnicizare şi o metodologizare căreia nu avea cum să i se sustragă limba şi literatura română. Curiosul care deschide un manual de gimnaziu sau de liceu nu are cum să nu observe expresia pletorică a unui normativism care pare să funcţioneze după principiul că pentru fiecare lucruşor există un sertăraş şi tot ceea ce-i revine elevului este să identifice: lucruşorul, sertăraşul şi drumul cel mai scurt dintre ele. După o vreme, pentru că trăim sub zodia învăţământului intensiv, performanţa elevului începe să constea în capacitatea de a face o mie astfel de drumuri scurte. Din păcate, prezumţia pe care era cândva întemeiată predarea literaturii era cu totul alta. Pe scurt spus, cunoaşterea adusă de literatură are sens doar dacă profesorul se adresează unui elev-cititor, nu unuia grăbit să tocească nişte pastiluţe conceptuale, nişte fraze de-a gata, pe care să le înşire pe nerăsuflate la o lucrare sau la un examen.

Pe fondul acesta de debusolare, pentru că elevii citesc din ce în ce mai puţin iar examenele tind prin precizia de tip tehnic să sufoce inspiraţia, profesoara de română Adela Stan recomandă elevilor săi vizionarea unui film biografic despre doi mari poeţi francezi, pentru ca nu cumva să se creadă că simbolismul românesc este altceva decât turnarea în formele limbii române a unei sensibilităţi estetice născute în Occident. Nu, recomandarea nu este în programa şcolară. Dar profesorul are dreptul de a ieşi din cadrul ei, de a oferi noi repere şi perspective. Iar disciplina limba şi literatura română este, printre altele, o iniţiere în antropologie şi poezie. Deloc întâmplător, pelicula cineastei Agnieszka Holland este despre un “mare poet” (Paul Verlaine) şi un “geniu revoluţionar” (Arthur Rimbaud). Despre dragoste, revoltă, prietenie, experimentare, alcoolism, homosexualitate, abandon, empatie, poezie, eşec, nebunie. Un ceas şi jumătate de clocot care ar putea da în foc mintea unui tânăr, servind drept punct de plecare unor discuţii foarte interesante. Un declanşator al înţelegerii multor lucruri.

Nu pledez pentru film, nu cred că filmul poate înlocui o biografie onestă. Dar, pentru nişte copii ai vizualului, o peliculă bine realizată ar putea fi o invitaţie spre mai mult. Iar aici putem vorbi despre o operă foarte fidelă scopului declarat, începând cu alegerea actorilor (Leonardo di Caprio pentru rebelul Arthur Rimbaud şi David Thewlis pentru virtuozul Paul Verlaine), cu detaliile scenice şi terminând cu replicile. “Dragostea nu există, dragostea trebuie reinventată”, “Tot ce contează este faptul de a scrie în sine, restul e literatură” şi “Doar poeţii neînsemnaţi au ceva de învăţat de la alţi poeţi” – sunt toate extrase din corespondenţa celor doi. Paul Verlaine a rămas în istoria literaturii universale drept un mare poet; Arthur Rimbaud ocupă locul unui fenomen literar improbabil şi inclasabil. Acest ignorant care scrie poezie genială nu are ceea ce se cheamă o genealogie, dar e începătorul celor mai multe dintre genealogiile poetice ulterioare. Începe să scrie la 16 ani, se opreşte la 19. Lasă doar două volume: “Un anotimp în infern” şi “Iluminări”, de a căror apariţie se dezinteresează total şi care sunt salvate de grijuliul lui prieten, Verlaine. După care, pleacă în Africa unde trăieşte pentru aproape 20 de ani departe de tot ceea ce poate semăna cu civilizaţia europeană. Se va întoarce acasă pentru a muri, la 37 de ani, consumat de o gangrenă la picior.

Rimbaud este titanic şi imoral. Întrerupe un cenaclu literal pentru a se pişa literalmente pe autorul unor poezii mediocre, după ce-i ţine la distanţă pe participanţi cu un stilet disimulat în baston. Bea împreuna cu Verlaine absint, fără a avea problemele cu alcoolul ale mentorului şi prietenului său. Refuză categoric orice înregimentare socială, preferând să stea pe spezele acestuia: “Nu-mi pot permite să-mi pierd timpul câştigând bani.” Îl revoltă ipocrizia generalizată. Dacă găseşte o poezie plăcută într-un volum, rupe pagina şi o bagă în buzunar ca s-o recitească mai târziu. Sparge o statuetă de jad înfăţişând un câine pentru că aceste animale ar trebui să fie libere. Dacă are nevoie de o carte, este nevoit s-o fure, şi nu ezită să vândă proprietarului un crucifix furat din casa acestuia. Concomitent, zănatecul decide să fie “toată lumea” şi să se afle “la originea viitorului”: “Tot ce aveam nevoie pentru a deveni cel mai mare poet al acestui secol este să experimentez totul cu corpul meu.”

Foamea, rătăcirea, zădărnicia trebuie trecute la capitolul experimente. Relaţia homosexuală dintre cei doi, aşişderea. Absintul, opiumul. Rătăcirea, gelozia, spargerea tuturor convenţiilor. O imensă bucurie exprimată de Rimbaud: “Eu am ştiut dintotodeauna ce am de scris, tu ştii cum să scrii.” O sumedenie de amintiri printre care, distinctivă, este întâlnirea cu soldatul prusac adormit în iarba înaltă, care ulterior se dovedeşte a fi mort, şi căreia îi datorăm poemul emblematic “Le dormeur du val”. Două destine, cu măreţia neîndoielnică şi nenumăratele lor scăderi, sunt prezentate fără complezenţă şi fără ascunzişuri de una dintre cele mai titrate regizoare ale momentului. Un mare poet şi un geniu, o pereche disconfortantă a cărei apariţie problematizează toate reperele noastre.

Deşi prietenia autentică dintre cei doi este tulburată de erotismul homosexual, filmul nu constituie o pledoarie pentru această perversiune. Este suficient să constatăm că niciuna dintre tezele LGBT nu-şi găseşte locul în peliculă: nici Verlaine nici Rimbaud nu pretind că ar fi victimele vreunei predestinări genetice, nici nu-şi revendică identitatea unui al treilea sex. Verlaine este căsătorit şi se declară îndrăgostit “de trupul nevestei”. După ce se despart, Rimbaud trăieşte doar cu femei. În egală măsură, filmul nu este nici o pledoarie pentru alcool, deşi se bea bine şi Verlaine are probleme cu absintul pe care nu le va rezolva deplin niciodată. Mă tem că nu este nici o pledoarie pentru religie, deşi Verlaine se converteşte la creştinism în închisoare iar sora lui Rimbaud relatează că, înainte de a muri, acesta din urmă s-ar fi spovedit la un preot şi ar fi obţinut ultima împărtăşanie. Total eclipse este despre contestare, rebeliune şi poezie.

În rest, filmul este tot atât de pro-gay pe cât este şi cartea lui Virgiliu Gheorghe, Faţa nevăzută a homosexualităţii. Dacă un film este despre război, bănuiesc că e clar pentru toată lumea că nu e în mod implicit o pledoarie pentru război. Quentin Tarantino, venind în întâmpinarea criticilor care-l acuzau că face filme violente, nu ezită să afirme că filmele lui sunt despre violenţă. Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick, demers cinematografic extrem de controversat şi victima interdicţiilor în multe ţări, este versiunea dramatizată a sociologiei cartierelor londoneze mărginaşe. Cu greu ar putea un om lucid să identifice filmul propus spre vizionare de profesoara Adela Stan cu o pledoarie pro-gay. Mai degrabă am putea să ne punem întrebarea de ce deviaţiile sexuale se asociază poeziei şi contestării canoanelor. De ce oamenii care nu se lasă înregimentaţi sfârşesc adesea în arbitrariul şi ridicolul propriilor impulsuri. Am putea începe să problematizăm, să judecăm prezentul prin oglinda oferită de poeţii unei epoci deja decadente.

Haideţi să ne reamintim puţin evenimentele: o profesoară de română de la un liceu cu pretenţii din România recomandă elevilor ei un film despre doi mari poeţi ai literaturii universale. E o recomandare făcută consecvent în ultimii ani. Doar că acum părintele unui elev consideră că, “prin acest film şi prin metode pedagogice subtile aplicate de profesoara de limba română”, băiatul ar fi îndrumat spre homosexualitate. Dacă n-ar fi expresia unei grosolane absenţe intelectuale, ar fi probabil un copios prilej de amuzament. Dragă părinte, ţin să te asigur că lectura lui Caragiale nu ne face caţavenci, mitici sau moftangii, iar justificarea antropologică a lui nenea Iancu este tocmai aceea că ne expune o tipologie pe care el o detesta din răsputeri, invitându-ne să ne îndepărtăm şi noi de ea. Mai ţin să te asigur că Liviu Rebeanu nu este autor de proză erotică, deşi descrie cu rafinament scene erotice atât în Ion cât şi în Răscoala. Maşina propagandistică pro-LGBT trebuie s-o cauţi în altă parte, în sitcomurile americane unde toată lumea este decent îmbrăcată, se râde la comandă iar homosexualii sunt nişte tipi amuzanţi, mişto şi îndrăgiţi. Sunt convins că nici n-ai băgat de seamă că există aşa ceva. Probabilitatea ca homosexualitatea să se ia pornind de la Total eclipse este la fel de redusă ca probabilitatea ca progenitura să devină un poet de geniu. Nu-ţi ascund faptul că vorbim despre o imposibilitate pură.

Nu mai puţin halucinant este faptul că un conclav de profesori a decis să sancţioneze o colegă pentru că le-a propus unor adolescenţi de 16 ani un film despre un adolescent de 16 ani intrat în istoria literaturii universale cu titlul de “geniu”. Vizionarea filmului a fost considerată “nepotrivită vârstei, dezvoltării morale şi psihologice a elevilor din clasa a X-a”. Deci copiii de 16 ani de la începutul secolului XXI ar putea fi tulburaţi dacă intră în contact cu un copil de 16 ani din secolul XIX. Trebuie să se mai dezvolte “moral şi psihologic”. Cum? Când vor putea să-l înţeleagă pe patibularul François Villon, poet de geniu dar concomitent hoţ, seducător, asasin? Şi totuşi, ce poezii magnifice a lăsat. Domnilor profesori, avem voie să le vorbim elevilor despre André Gide, pedofilul? Cum am putea aborda sfidările metafizice din opera lui dacă o ocolim? Dar despre nazistul Louis-Ferdinand Céline? Călătorie la capătul nopţii este unul dintre cel mai sfâşietoare romane ale secolului XX. Credeţi că un copil care intră în contact cu Hamlet ar putea deveni incestuos sau criminal? Romeo şi Julieta ar fi oare un îndemn spre nesocotirea autorităţii părinteşti şi sinucidere? Serios acum, chiar trebuie s-o luăm de la capăt, să explicăm unor adulţi în ce constă opera artistică? Ar trebui, poate, să ne resemnăm în faţa unui adevăr: marea literatură este producţia unor personalităţi care se află în răspăr cu vremurile. Oamenii morali scriu rapoarte, întocmesc statistici şi debitează discursuri optimiste la sfarşit de an şcolar.

Domnilor profesori care aţi putut scrie pe un petec de hârtie monstruoasa construcţie “nepotrivit vârstei, dezvoltării morale şi psihologice a elevilor din clasa a X-a”, singurul lucru nepotrivit în toată tărăşenia este pretenţia voastră de a vă judeca elevii la grămadă, după nişte abstracţii de cancelarie care ignoră realitatea. Voi n-aţi auzit de faimoasa anecdotă pedagogică: “Ia zi, Ioane, cât fac cinci boi plus zece măgari?” – “Ştiu şi eu, domnule, depinde de bou, depinde de măgar.” Elevul concret poate citi Origen în clasa a cincea, poate merge la olimpiada naţională de matematică sau s-ar putea să pedaleze în pilaf ca să-şi scoată o amărâtă de medie de cinci la franceză. Depinde de elev, domnilor profesori, şi orice încercare de generalizare este un pat procustian la care niciun profesor viu, autentic, n-ar trebui să cedeze. N-ar fi fost mai simplu, mai firesc şi mai natural să-l lăsaţi pe elevul real, pe fiecare dintre elevii reali cărora li s-a adresat recomandarea, să decidă singuri dacă au “dezvoltarea morală şi psihologică” necesară pentru o întâlnire cu Rimbaud şi Verlaine?

Aţi fost puşi, stimaţi colegi, să judecaţi impactul unei opere de artă asupra elevilor dumneavoastră. Aţi pierdut ocazia de a fi subtili şi drepţi. Aţi ratat ceea ce, verbal, le cereţi elevilor: actul înţelegerii. V-aţi lăsat oripilaţi de aparenţe, pierzând problematizarea. Aţi omis faptul că unul din puţinele privilegii ale postmodernităţii târzii este experienţa răului, o cunoaştere care ţine strict de epoca noastră şi pe care n-a avut-o omul societăţilor anterioare, nu la nivelul nostru. Postmodernitatea nu este doar o modernitate care nu mai crede în nimic, nici măcar în idealurile celor care au distrus tradiţia. Postmodernitatea mai înseamnă şi accesul mediat la suma tuturor experienţelor anterioare ale lumii, prin intermediul artei şi al ştiinţei. Pentru acest drum suntem pregătiţi fiecare dintre noi, individual şi nu pe grupe de vârstă. Probabil că cel mai tragic lucru care putea fi făcut şi, vai!, chiar a fost făcut, era sancţionarea profesoarei pentru “prejudicii de imagine aduse liceului”. Adică pentru răsuflarea tărăşeniei în presă. Vechea regulă a ipocriziei: câtă vreme ştim doar noi, situaţia este sub control, dacă află şi ceilalţi, e jale. Mă tem că cel mai mare prejudiciu este cel adus de profesorii care au încetat demult să se mai comporte ca nişte intelectuali curioşi şi atenţi la nuanţe, coborând la statutul confortabil al unor tonomate care recită lecţii.