Vă mai amintiţi ce ne spuneau manualele de istorie, că
aristocraţia vetustă a fost înlocuită de întreprinzătoarea burghezie? Iar
această înlocuire a unei clase sociale superioare cu o alta, inferioară, a fost
o operă de progres şi justiţie socială? Ei bine, manualele de istorie nu ne-au
minţit, chiar aşa s-au petrecut lucrurile. Ceea ce toate manualele omit întotdeauna
sunt detaliile şi limbajul potrivit. În felul acesta, lucrurile spuse îşi pierd
din greutatea şi lumina lor adecvată. Mă tem că este imposibil să cunoşti
adevărul în chestiuni istorice dacă nu ai acces la detaliile şi cuvintele care
contează.
În ceea ce mă priveşte, scena centrală a romanului Ghepardul
este balul de la palatul Ponteleone, locul unde două sute de persoane din
“lumea bună” se întâlnesc pentru a se felicita că sunt încă în viaţă.
Du-te-vino-ul modistelor, coafezelor şi pantofarilor, bărbieritul perfect şi
decenţa pantofilor constituie, fireşte, decorul, dar ca pe orice scenă, oamenii
sunt cei care contează. Cum-necum, la balul nobililor se strecoară şi câţiva
burghezi. Cu prestigiul pe care îl dau banii dar lipsiţi de eleganţa
nepăsătoare (există oare distincţie fără nepăsare?) a obişnuiţilor locului, în
petrecerea strălucitoare, Sedàra Calogero şi Giovanni Finale discută despre o
posibilă urcare a preţului brânzeturilor şi cum anume ar putea trage foloase din
această fericită eventualitate.
Lângă ei, Don Fabrizio Salina, Principele, cuprinzând cu
privirea femeile “urâţele”, bărbaţii “nătângi”, fetiţele “incredibil de mici de
statură, neverosibil de măslinii, insuportabil de gângave” printre care se
disting trei sau patru frumuseţi “ca lebedele pe o baltă plină de broaşte”,
enervat de femeile care seamănă cu nişte maimuţe, plictisit de discursurile
plate ale tinerilor, dar politicos şi participând la mondenitate ca la un
ritual, îşi spune în cele din urmă că aristocraţii de acolo sunt sânge din
sângele lui, numai cu ei izbuteşte să se înţeleagă, sunt el însuşi.
Solilocviile îi sunt tulburate de speculantul Sedàra Calogero, “pentru care a
profita de orice este o lege a naturii”, arendaşul şi cămătarul care nu se sfieşte
să-i spolieze pe ţărani şi care, privind toată frumuseţea sălii de bal,
candelabrele şi tacâmurile, spune: “Frumos, Principe, frumos! Aşa ceva nu se
mai face acum, la cât costă aurul!” Burghezul nu vede graţia splendidă, ci
valoarea financiară.
Logodna şi căsătoria dintre nobilul Tancredi Falconeri şi
Angelica Sedàra constituie fundalul predării ştafetei: vechea clasă
conducătoare se lasă înlocuită de administratorii ei care, profitând de
lejeritatea cu care aristocraţia şi-a tratat patrimoniul, înarmaţi cu ştiinţa
contabilităţii şi o rapace tenacitate, i l-au împuţinat treptat (“uriaşele
registre în care, cu o întârziere de doi ani, erau caligrafiate minuţios toate
socotelile casei Salina, mai puţin cele cu adevărat importante”). Fără ură,
fără iluzii, Principele ştie că vremea lui şi a celor ai lui a apus: unii se
vor adapta noilor reguli, cei mai cinici, cei în care vitalitatea continuă să
pulseze; alţii se vor închide în palatele lor somptuoase, încercând să-şi
imagineze că lumea în care au fost educaţi să creadă încă mai poate fi păstrată
în umbra zidurilor. Dar nimeni, de fapt, nu va mai fi ceea ce ar fi trebuit să
fie.
O absenţă a candorii uneşte personajele principale ale unicului
roman al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa: tânărul Tancredi, înainte de a se
angaja într-o revoluţie îndreptată împotriva propriei clase, afirmă: “Trebuie
să se schimbe ceva, pentru ca totul să fie la fel ca înainte.” Angelica e
îndrăgostită de el fără să renunţe la orgolii şi la ambiţiile de a accede în
clasa superioară – e îndrăgostită fără dăruire, fără să-l iubească. E o femelă
ce se vrea “frântă de mâinile lui”. Atunci când se va vedea împodobită de
avantajele erotice şi extra-erotice ale căsătoriei, va dori să fie frântă de mâinile
altora. Don Fabrizio Salina nu are dubii în ceea ce priveşte istoria: “Toate
acestea n-ar trebui să dureze, dar o să dureze o veşnicie; o veşnicie umană,
bineînţeles, un secol, două secole...; şi după aceea va fi altfel, dar mai rău.
Noi am fost Gheparzii, Leii, cei care ne vor înlocui vor fi şacalii, hienele;
şi cu toţii, gheparzi, şacali şi oi, vom continua să ne credem buricul
pământului.”
Manualele de istorie ne-au spus că burghezia a înlocuit
nobilimea. Au uitat să precizeze că tânăra clasă socială era formată din
arendaşi care i-au jefuit pe ţărani după ce nobililor nu li s-a mai permis să-i
protejeze, din cămătari, din negustori care profitau de condiţiile pieţei şi
din administratorii hoţi ai moşiilor nobiliare. Pe unul dintre ei, Don Ciccio
Tumeo îl descrie profetic: “Pedeapsa lui Dumnezeu! Şi deocamdată nu se vede
decât începutul carierei sale! Peste câteva luni va fi deputat la Torino, şi
peste câţiva ani, când se vor pune în vânzare bunurile Bisericii, va cumpăra pe
nimic moşiile de la Marca şi de la Masciddàro, şi va deveni cel mai mare
proprietar al provinciei. Ăsta e don Calogero, omul nou, aşa cum trebuie să
fie.” Noii îmbogăţiţi au obrajii prost bărbieriţi, accent plebeu, haine
caraghioase şi miros persistent de transpiraţie, dar sunt eliberaţi de sutele
de piedici pe care cinstea, decenţa şi buna creştere le pun în calea nobililor.
Romanul lui Giuseppe Tomasi, duce de Palma, prinţ de
Lampedusa, baron de Montechiaro şi de Torretta, Grande de Spania, personaj
taciturn şi solitar, ne sugerează ceea ce manualele de istorie, scrise de
urmaşii burghezilor, nu prea se grăbesc să ne dezvăluie: ce am pierdut.
Aristocraţii îşi construiseră timp de secole o lume aparte, izvorâtă din
experienţele lor speciale, necazurile şi bucuriile inaccesibile oamenilor
obişnuiţi. O lungă educaţie i-au făcut să cunoască o indiferenţă faţă de
bunurile pământeşti de care sunt capabili doar sfinţii. Diamante, mătăsuri, cai
şi arme – acolo unde burghezii vedeau bani, aristocraţii vedeau frumuseţe. Sunt
bântuiţi de spaime care sunt doar ale lor: un guler de cămaşă prost călcat îi
poate posomorî, pot să nu doarmă o noapte întreagă din cauza că la un prânză au
fost aşezaţi într-un loc greşit.
Nobililor le sunt străine cele mai multe dintre păcate, de
exemplu furtul. Nu le cere nimeni să se abţină de la ele, nici n-o fac ca să se
fălească, ci dintr-un obscur sentiment că nu pot face altfel. Privit din afară,
acest comportament este numit simplu: nobleţe. Splendoarea palatelor lor,
fastul petrecerilor conţin o doză de impersonalitate care se aseamănă puţin cu
măreţia bisericilor şi a liturghiei: dacă cele din urmă sunt pentru slava lui
Dumnezeu, cele dintâi sunt spre cea mai mare glorie a oamenilor. Îşi ascund din
pudoare necazurile, suferind asemeni cailor, fără gemete. Dacă un nobil decade
până într-acolo încât să devină birjar, el e nu mai puţin nobil, încât clienţii
lui burghezi urcă în trăsură, fără să ştie de ce, cu expresia umilă a unui
câine când intră într-o catedrală. Ei au fost gheparzii şi leii. Pe toţi aceştia noi i-am pierdut, urcându-se
în locul lor nişte bădărani eficienţi. Adică hienele şi şacalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu