Am cercetat degeaba, teroriştii nu există

Ieri, de ziua Franţei, un terorist mic a intrat cu camionul în mulţime la Nice şi a creat premisele unei isterii în presă şi pe facebook. Isteria constă în lamentaţii ca: “puteam să fiu şi eu acolo”, “afară cu musulmanii din Europa”, “musulmanii nu pot fi asimilaţi”, ş.a.m.d. Undeva s-a făcut raţionamentul: asasinul era tunisian, deci musulman, deci terorist. Mă rog, nu e un raţionament, ci un reflex condiţionat, transmiteţi felicitările mele mass-mediei pentru dresaj, dar sigur aveţi şi voi partea voastră de contribuţie, că doar nu vă ţine televizorul legaţi la minte. A făcut şi şcoala ceva efort, atunci când v-a predat literatura absurdului, adică a lipsei cauzalităţii, a neconectivităţii, când în realitate nu există aşa ceva. Există doar nişte critici literari rataţi care n-au izbutit să vadă mizele autentice ale unei literaturi subtile, dar deloc absurde.

În 2011, pe când la conducere se afla Nicolas Sarkozy, Franţa a desfăşurat timp de opt luni o operaţiune militară în Libia. A fost un război de agresiune în toată regula, purtat după modelul invaziei din Iraq iniţiate de Bush tatăl şi fiul, şi anume vizând anihilarea reprezentanţilor statului, distrugerea infrastructurii şi instalarea haosului. Recent, Franţa a mai început o campanie şi în Mali, dar la scară mai redusă. În caz că nu ştiţi, astfel de războaie presupun moartea a zeci de mii, până la sute de mii şi milioane de civili. Nu sunt victime colaterale decât în limbajul de presă, adică în manipulare, în realitate fiecare război postmodern presupune omorârea de civili. Adică oameni ca şi noi, neînarmaţi, care merg la slujbă, se căsătoresc, fac copii, citesc cărţi şi visează. Vorbesc limbi diferite de limbile europene, au o altă religie dar, ca şi noi, respiră. Unii sunt mai bogaţi ca europenii, dar cei mai mulţi dintre ei se mulţumesc cu foarte puţin şi nu suferă din cauza asta, pentru că în cultura lor idolii consumismului nu sunt foarte puternici, iar bogăţiile orientalilor nu se confundă întotdeauna cu obiectele.

 Atunci când ataci undeva pe glob, îţi asumi automat că cineva s-ar putea să vină şi să facă acelaşi lucru şi în ţara ta. Acesta e veacul şi acestea sunt posibilităţile tehnologice. Sigur că suntem pregătiţi să ne apărăm împotriva cuiva care ar încerca să arunce o bombă dintr-un avion, dar e ceva mai greu să lupţi cu un om care duce o bombă într-o geantă de voiaj. Un tanc ar fi rapid anihilat, dar un camion se poate oricând transforma într-un tanc, lucru care ne poate lua prin surprindere. Probabil că e înfiorător un civil care atacă alţi civili în Franţa, dar nu mai înfiorător ca tânărul sexy cu aer de metrosexual care urcă într-un avion supersonic Mirage şi aruncă o bombă de 5 tone peste un cartier populat din Tripoli.

 Nu, nu există nicio problemă legată de islam. Enormitatea asta vi se spune pentru că sunteţi dispuşi s-o înghiţiţi pe nemestecate. Dacă ataci un tigru, vei fi sfâşiat la un moment dat de fiare, pentru că şi tigrul, ca şi omul, vrea să fie tratat cu respect. Nu tigritudinea este cea care duce la violenţă, ci faptul că te-ai dus cu gânduri mişeleşti acolo unde nu-ţi era locul. Dacă ai deschis un front împotriva ţărilor islamice pentru a obţine resursele lor naturale prin forţă, e o ipocrizie să spui că musulmanii te atacă pentru că sunt musulmani. Nu-mi spuneţi că islamul s-a răspândit cu sabia pentru că este ieftin clişeul şi uşor de combătut, trebuie doar să deschidem nişte cărţi de istorie. În Indonezia sunt 400 de milioane de musulmani, mai mult decât în toate ţările arabe la un loc, cercetaţi care armată islamică a ajuns în Indonezia. Dacă vi se pare prea departe, încercaţi să găsiţi o armată islamică în Africa Subsahariană. Cu păcăleala islamică vi se sugerează că nu răul pe care europenii l-au făcut în Orient ar fi problema, ci natura intimă a orientalului, incapabil să primească “civilizaţia” ce i se îndeasă cu forţa pe gât.

 Vă rog eu mult să nu-mi aduceţi exemplul martirilor Brâncoveni în sprijinul tezei răspândirii islamului prin violenţă. Fiţi puţini atenţi şi recapitulaţi mental episodul: un sultan turc îl pune pe domnul Valahiei să aleagă între convertirea la islam şi moarte, iar domnul Valahiei, împreună cu feciorii lui, aleg moartea. Acest episod este cel mai bun argument ÎMPOTRIVA tezei răspândirii islamului prin violenţă. Ce-i atât de greu de priceput că acest eveniment singular s-a dovedit un eşec, admiţând că scopul convertirii ar fi existat aievea, şi n-ar fi fost mai mult decât o simplă clauză politicoasă comunicată unui condamnat pe care Înalta Poartă nu-l mai considera un vasal sigur.

 De ceva vreme, li se reproşează musulmanilor din Europa că nu sunt “integraţi”. Păi, să vă zic o chestie, nici eu nu-s integrat. Refuz să mă închin zeilor consumismului, naţionalismului, tehnologiei, modernismului, democraţiei, relativismului, nihilismului, multiculturalismului. Refuz să mă integrez în aşa ceva ca să nu mă dezintegrez. Practic o religie orientală, mă închin Logosului întrupat şi-mi petrec vremea citind cărţi scrise, cele mai multe dintre ele, în urmă cu 1000-1500 de ani. Folosesc un computer cu inima cu care am folosit o căruţă, conduc un automobil la fel cum am folosit sapa, coasa şi grapa. Acestea sunt instrumente, păstrând anumite rezerve cât se poate de justificate, instrumentele nu mărturisesc nicio integrare.

De ce ar vrea un om religios să se integreze în Europa modernă? Adică, de ce ar vrea un credincios practicant, creştin sau musulman, să-şi abandoneze religia, tradiţia, limba sacră, civilizaţia din care provine şi care este toată în mintea lui, pentru că acolo e civilizaţia, şi să se transforma într-o pleavă indiferentă şi fără greutate, într-un european ateu şi modern? Cât de agresiv trebuie să fie cineva pentru a cere unui seamăn al său să se supună unei spălări pe creier, cu aerul că aceasta este soluţia? Cât de ignorant trebuie să fie cineva ca să se considere concomitent şi creştin şi modern, de ca şi cum Iisus, apostolii, sfinţii părinţi, ar fi fost altceva decât cei mai anti-moderni şi cei mai neintegraţi dintre oameni, ferment al revoltei autentice şi al non-conformismului înalt?

Aş vrea să văd, sunt un naiv, fireşte, aş vrea să văd că Franţa îşi va restarta relaţiile cu lumea islamică, în numele respectului faţă de celălalt. Aş vrea să-i văd condamnaţi pe George W. Bush şi pe Tony Blair, criminali de război care au orchestrat invazia şi distrugerea Iraqului. Aş vrea să văd că petrolul e pe bani, şi nu este obţinut cu preţul sângelui. Aş vrea... dar multe mai vreau! Şi oameni inteligenţi, informaţi, suspicioşi când li se bagă o prostie în cap, şi copii cuminţi, şi babe frumoase... Realitatea e că înţelepciunea cere timp şi e descurajantă, pe când prostia se rezolvă repede şi are multe şanse să fie definitivă.

 La urma urmei, de ce ai crede că şi în altă cultură decât a ta există oameni, valori şi virtuţi? Nu-i mai comod să consideri că tu ai trecut testul de inteligenţă, născându-te pe continentul potrivit, cu religia über alles? Nu-i mai facil să crezi că rostul celorlalţi este să te admire pe tine, să te slujească pe tine, să-ţi servească cel mult drept decor când mergi tu să-ţi faci undeva un selfie exotic? Nu, nu sunt de acord cu erezia multiculturalismului. Nu cred că trebuie să-mi cer scuze în numele “crimelor făcute de omul alb”. Nu mă simt deloc agresor ştiindu-mă bărbat, european, alb şi creştin. N-am moştenit pe mâini sângele nimănui. Aş cădea în acelaşi simplism irelevant în care se complac şi cei care spun că “nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar toţi teroriştii sunt musulmani”. Categoria numită “terorist” nu există pur şi simplu. Am căutat-o în textele sacre şi n-am dat de aşa ceva. Există doar oameni răi şi păcate grele. Iar tipii în costum şi cravată la gât fac mult mai mult rău decât nebunii care ajung la bombe artizanale sau transformă camioane în tancuri. Marii terorişti ai lumii n-au omorât cu mâinile lor pe nimeni, dar sunt maeştrii incontestabili ai haosului de azi.