Cum am devenit antivaxer (1)

Motto: “Orice om sănătos 

este un bolnav care se ignoră.” 

(Jules Romain, 

Knock sau triumful medicinei) 

Nu m-aş fi înhămat la textul acesta dacă tabăra vaccinistă n-ar fi propagat prea des, la adresa noastră, a celor care suntem pentru dreptul de a alege (antivaxerii moderaţi) sau chiar împotriva vaccinurilor (antivaxerii radicali), ideea conform căreia am ignora tezele oficiale despre binefacerile prevenţiei prin vaccinare. Adică am fi, după spusele lor, nişte ignoranţi care cred în vraci şi magicieni, contestatari panicarzi ai binefacerilor medicinei moderne. Cu o falsă condescendenţă, Ministerul Sănătăţii se oferă să ne informeze, clamând un monopol al cunoaşterii la care nimeni nu mai are dreptul să viseze în epoca internetului. Convivial, pe reţelele de socializare ni se spune că trăim în Evul mediu, sau chiar în grote neanderthaliene, iar diverşi binevoitori ne avertizează că suntem pe un drum la capătul căruia se află epidemiile de ciumă şi holeră. Rândurile care urmează se vor o lămurire generală şi, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, consider că sunt incărcate cu o anumită exemplaritate în absenţa căreia asigur cititorul că aş fi preferat să mă abţin.

Vor fi trei episoade: 1) evenimentul declanşator – pentru că nimeni nu devine antivaxer de fiţe, sau din exotism, a fi antivaxer nu-i totuna cu a fi fan Madonna sau cititor de cărţi cu vampiri; 2) tezele antivaxerilor – ce-am citit, ce-am văzut, ce-am priceput; 3) imaginea de ansamblu – pentru că vaccinurile sunt doar o piesă dintr-un amplu puzzle, de regulă cei care le resping au foarte multe idei şi preocupări înrudite, dintre care mă voi strădui să prezint măcar câteva. Aşadar, primul episod va fi foarte practic, pornind de la două lucruri personale, care m-au atins, următoarele două teoretice, ajungem neapărat la idei şi la modul în care ne raportăm noi la ele. Aşadar, dragi iubitori ai vaccinurilor, şi noi, ca şi voi, am învăţat când eram mici şi uşor de dresat că vaccinurile au eradicat boli necruţătoare, ni s-a spus în şcoala generală, ni s-a repetat în liceu, am memorat, am repetat cu fidelitate după doamna şi am luat nota zece. Apoi ceva nepotrivit cu mitologia inoculată în şcoală s-a petrecut şi imaginea de ansamblu s-a clătinat sau chiar s-a năruit, iar noi am început să ne punem întrebări. Aşa începe întotdeauna ceea ce se numeşte gândirea critică.

Vă place sau nu, a fi antivaxer este un demers de tip raţional care începe atunci când ceva foarte concret ne împinge să ne reconsiderăm relaţia cu dogmele medicale. Până atunci, suntem ca şi voi, încrezători în fabricanţii de medicamente, în ştiinţa doctorilor, în grija pe care ne-o poartă clasa politică. E frumos şi confortabil să crezi că toată lumea conspiră să-ţi fie ţie bine şi să fii sănătos, ca să parafrazez un scriitor de doi lei. Când afli că cei care ţi-au vândut ţara şi au amanetat viitorul copiilor se dau de ceasul morţii ca să nu facă nimeni nicio boală, e greu să nu simţi că ceva nu-i în regulă. Când aceeaşi industrie care, în goană după profit, a rebotezat nişte medicamente generice pentru a putea să le vândă de zece ori mai scump, acum vrea să ia banii pentru nişte tratamente preventive aflate în miezul unor dispute între medici (nu, vaccinurile nu fac obiectul unui consens, ci al unor dispute acerbe în chiar lumea medicală!), trebuie să fii orb să nu începi să-ţi pui întrebări. Iar împăratul se dezvăluia în toată nuditatea lui atunci când afli că nicio problemă de sănătate nu se poate rezolva doar într-un singur fel, în ciuda ignoranţei agresive a celor care se pretind a fi deţinătorii absoluţi ai leacurilor pe care tot ei vor să ni le bage cu forţa pe gât.

În satul ardelenesc în care mi-am cumpărat pământ nu există cimitir, iar morţii sunt îngropaţi dintotdeauna pe dealurile oamenilor. Dacă pui palma streaşină la ochi poţi zări, la mare distanţă de drum, gărduţuri de fier care înconjoară un mormânt sau două la căpătâiul cărora sunt alte cruci de fier. Toamna, de Ziua Morţilor, sărbătoare preluată de la catolici, preotul se caţără cu băbuţe şi moşnegi de 80 de ani tocmai sus, în vârful dealului, la ‘ticu şi ‘mica, la bicu şi bica, morţi în urmă cu câteva decenii, să le citească şi să-i aghezmuiască. Într-o primăvară am dat şi pe pământul meu de o cruce de beton neobişnuit de mare, pe coama dealului, trebuie să fi fost cărată cu boii şi amplasată acolo de mai mulţi bărbaţi, iar eu n-o mai zărisem până atunci. Era în mijlocul unei tufe imense de liliac şi, cum nu apăruseră încă frunzele, am văzut-o pentru prima dată şi de atunci o văd de fiecare dată când vegetaţia o dezgoleşte. 

Istoria crucii mi-a spus-o vecinul meu, adică omul care are bucata de pământ dinspre apus, o enciclopedie vie a familiilor şi a pământurilor pe care s-au perindat acestea de prin anii ’30 încoace, peste care vin istoriile de mai înainte. Sub ea zac nu unul, ci trei morţi, printre care şi fratele lui. Treaba s-a petrecut prin anii ’60, când mama a fost chemată cu copilul la dispensar pentru un vaccin banal. Cuminte, femeia s-a dus, dar a zis asistentei să nu-l vaccineze pentru că are un copil bolnav acasă, şi îi este teamă să nu fie şi cestălant bolnav, dar să nu se vadă. Asistenta vaccina la normă, prichindeii satului făceau coadă, n-avea timp de poveşti, aşa că i-a spus mamei lui Dolha: “Nu mă înveţi pe mine tocmai tu, ţărancă proastă, ce am eu de făcut!”, şi a băgat acul de la seringă.

 Peste o zi era la spital în Cluj cu mititelul, ardea tot, cu ochii peste cap şi convulsii. Când medicul a întrebat-o dacă mai are prunci acasă, femeia a înţeles că n-o să se mai poată întoarce cu copilul pe tren, c-o să fie nevoie de o maşină să aducă înapoi în sat copârşeul mititel din lemn de brad. Aşa a şi fost. Apoi a cerut voie de la vecina ei, muierea lui Pomnuţ, să-şi îngroape copilul la ea, pentru că deja era un locuşor acolo. De făcut plângere n-a făcut nicăieri, nu erau vremurile în care o ţărancă de la ceape să conteste autoritatea ştiinţifică a unei ditamai asistenta medială. Cuvântul malpraxis încă nu intrase în vreun dicţionar. Iar asistenta a vaccinat voios până la pensie, fără ca vreodată să manifeste vreun regret sau să-şi ceară iertare de la neamul lui Dolha ăl mic. Ea şi-a făcut treaba cum scrie la carte, restul nu mai era problema ei.

O altă poveste care e foarte apropiată de mine, pentru că e în familia mea, este cea a lui David, băiatul lui M. şi al lui G. Mai târziu aveam să aflu că e un caz tras la indigo: copil cu dezvoltare normală care regresează brusc, violent, după un vaccin, dar la început a fost o noutate şocantă. Diagnostic de autism câţiva ani mai târziu (diagnosticul se pune foarte greu), dar pentru părinţi schimbarea văzută la sugar a fost totală şi năucitoare. Au trecut de atunci nouă ani. Dintr-un punct de vedere exterior, David este un copil recuperat, integrat în învăţământul public. A făcut terapie săptămânal timp de câţiva ani, răstimp în care părinţii au cheltuit o moştenire pentru el. Însă David nu este şi nu va fi, în orizontul imediat, un copil normal. Tulburările somnului nu l-au părăsit, adoarme foarte târziu şi doarme foarte prost. Are o sensibilitate epidermică neobişnuită, pentru el materialele textile cele mai banale sunt o sursă de stres imposibil de explicat în cazul unui copil obişnuit. Iar recent tatăl lui mi-a spus că face acum prostiile pe care ar fi trebuit să le facă la patru ani, pentru că perioada de autism poate fi considerată o absenţă educaţională care se recuperează abia acum. Chiar şi într-un caz fericit, ca acesta, autismul lasă o traumă despre care n-avem idee când va dispărea.

Atunci am început să ma interesez de vaccinuri. În ciuda a ceea ce s-ar crede, nu am căutat informaţiile pe net, ci în cărţi scrise de medici. Printre domeniile mele predilecte de studii se numără istoria mentalităţilor, care are un capitol generos numit istoria ştiinţei. Am dat, fără să le caut anume, de vechi teorii ştiinţifice legate de sursele stării de sănătate, de idei care astăzi au fost îngropate pentru că au un defect major: nu produc bani. E adevărat că în China medievală medicul era plătit cu regularitate atât timp cât familia era în întregime sănătoasă, plata încetând brusc atunci când oricare dintre membri suferea în vreun fel oarecare. Da, dar asta era într-o altă lume, în lumea noastră medicii fac bani doar dacă noi suntem bolnavi. Aşa că am luat în lecturile mele şi urma banilor, ipoteza că cineva ar avea interes ca anumite practici să fie păstrate cu sfinţenie neputând fi înlăturată într-un secol în care totul tinde să fie de vânzare. Nu sunt un conspiraţionist, nu cred că suntem invadaţi de reptilieni care vor să ne distrugă, dar nici n-am să cred cu naivitate tot ceea ce afirmă cei pentru care bolile noastre, reale sau închipuite, sunt excelente oportunităţi financiare. Dar despre toate acestea în episodul următor.