Câteva reflecţii pe marginea calvarului Bisericii Greco-Catolice

La 1 decembrie 1948 (de ziua naţională a României!), prin Decretul 358, Marea Adunare Naţională desfiinţa Biserica Română Unită cu Roma, mai cunoscută sub numele de Biserica Greco-Catolică. Se punea capăt în mod brutal, tipic totalitar, unui demers ecleziastic care viza reconcilierea cu Vaticanul şi ştergerea consecinţelor Marii Schisme de la 1054, întreprins în Transilvania austro-ungară în jurul anului 1700. Şcoala Ardeleană, în frunte cu episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu Klein, cu pletora ei de intelectuali descoperitori ai rădăcinilor latine ale poporului nostru este consecinţa directă a reluării legăturilor românilor cu Roma. Printre greco-catolicii cei mai cunoscuţi sunt: Liviu Rebreanu, George Coşbuc, Ion Agârbiceanu, Ion Budai-Deleanu, Ilarie Chendi, Corneliu Coposu, Doina Cornea, Nicolae Densuşianu, Victor Papilian, Aron Pumnul, Ioan Raţiu, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod şi Mircea Zaciu.

De ce, copiind atitudinea “tatucului” Stalin, puterea comunistă instaurată la 1948 a fost foarte ostilă faţă de Biserica Romano-Catolică, tolerată de facto, mergând chiar până la desfiinţarea prin decret a Bisericii catolice de rit oriental cunoscută sub numele de Greco-Catolică? În contrapartidă, chiar dacă mii de preoţi ortodocşi vrednici au luat drumul puşcăriilor şi canalului, ierarhia a rămas aparent neclintită, nu s-au consfiscat proprietăţi şi nu s-a pus niciodată problema desfiinţării Bisericii Ortodoxe Române. Diferenţa de tratament este vădită, şi e drept să ne întrebăm de ce?

Răspunsul nu poate fi decât unul singur: ambiţia controlului. Totul se reduce la dorinţa politicului de a controla oamenii prin intermediul credinţei religioase. Cu Biserica Romano-Catolică n-a mers, statele pământeşti nu pot controla nici alegerea Papei, nici a cardinalilor, nici chiar a preoţilor. Iar preoţii catolici fără familie sunt mai disponibili pentru martiriu decât preoţii ortodocşi, mai legaţi de cele pământeşti şi deci mai uşor de manipulat (nu generalizăm, fireşte). Calcul politic de la început până la capăt, totul se reduce la dominaţie, probabil că ambele tradiţii sunt la fel de odioase pentru Putere, dar BOR a putut fi rapid infiltrată cu impostori, începând cu “patriarhul roşu” Iustinian Marina, coada de topor ecleziastică ce a pus umărul la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice surori.

Iar BOR a căzut victimă propriului viciu fondator, pentru că o Biserică naţională autocefală este un non-sens în sine, nefiind legitimă invocarea niciunui element naţional în religia creştină supra-naţională, iar genul acesta de eroare se plăteşte mai devreme sau mai târziu. Atunci când statul naţional a vrut s-o anexeze a făcut-o foarte simplu, transformând un popă de ţară în patriarh în doi timpi şi trei mişcări, îndepărtând indezirabilii şi înlocuindu-i cu oameni de paie. Dar în raport cu Biserica supranaţională, singura reacţie a fost arătarea chipului fiarei comuniste prin martirizarea celor care şi-au luat crucea şi L-au urmat pe Hristos, lucru care aminteşte de martiriul catolicilor la 1789, când Biserica lor în Franţa a fost desfiinţată peste noapte, iar preoţii şi călugării au fost scoşi în stradă cu interdicţia de a-şi mai practica ritualurile.

Din nefericire, prin înalţii săi prelaţi, BOR a jucat un rol major în calvarul greco-catolicilor care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, s-au încăpăţânat să nu dispară în cei 41 de ani de izgonire în catacombe. Înainte de desfiinţarea de iure pronunţată de partidul comunist, BOR a făcut demersuri explicite de “chemare” în “sânul ortodoxie” a uniţilor prin intermediul mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, în catedrala metropolitană din Sibiu. Această retorică pastorală a rămas fără ecou, drept pentru care s-a trecut la ale mijloace: Siguranţa (viitoarea Securitate) a emis zvonul convocării unei mari adunări prezidate de episcopul greco-catolic Hossu, în vederea “unirii” cu ortodocşii, zvon foarte repede infirmat. Ulterior, Ministerul Cultelor a distribuit formulare prin care liderii Bisericii Greco-Catolice erau constrânşi să adere la ortodoxie, lucru care s-a petrecut într-un mod simbolic într-o sală de gimnastică din Cluj, unde 38 de delegaţi greco-catolici obscuri au organizat ceremonia aderării la ortodoxie. 

Adăugând, că patriarhul roşu Iustinian Marina i-a vizitat personal pe episcopii greco-catolici arestaţi la domiciliu, cărora le-a propus funcţii în BOR în schimbul adeziunii, este bine să ne oprim din relatarea faptelor goale şi să ne întrebăm care este semnificaţia celor petrecute în acele vremuri tulburi. În urma discuţiilor avute cu mai mulţi ortodocşi, aproape invariabil mi s-au servit următoarele apologii: “BOR n-a făcut decât să-şi ia ce era al ei”, “o biserica ortodoxă unită cu Roma este o anomalie istorică ce trebuia corectată”, “comuniştii au reperat o nedreptate istorică săvârşită împotriva poporului român” şi alte variaţiuni pe aceste teme.

Cred, în calitate de ortodox, că misiunea fundamentală a Bisericii este mântuirea credincioşilor. Acesta este rostul Bisericii mele şi altul mai presus de el nu cunosc. Nu trec cu vederea activitatea socială a Bisericii, dar nu confund Biserica nici cu spitalul, nici cu agenţia de pelerinaje, nici cu Opera română. Toate acestea trebuie să existe, şi caritatea, şi pelerinajele, şi arta sacră, dar nimic nu trebuie să depăşească misiunea cea dintâi şi rostul de pe urmă: păstrarea vie a căii spre mântuirea credincioşilor. Dacă cineva ar putea să-mi spună că greco-catolicii au căpătat şansa mântuirii în 1948, atunci samavolnicia petrecută atunci ar fi avut o explicaţie nobilă, chiar dacă metodele au fost mârşave. Numai că nu este deloc aşa, iar împrejurările ne arată cu prisosinţă cum au stat lucrurile.

Realitatea este că BOR nu a pus nicio clipă la îndoială capacitatea Bisericii Unite cu Roma de a-şi duce la îndeplinire misiunea mântuitoare a oricărei biserici tradiţionale. Atunci când chemi credincioşii şi le recunoşti botezul, atunci când chemi preoţii şi le recunoşti preoţia, atunci când chemi episcopii şi le recunoşti succesiunea apostolică neîntreruptă, înseamnă că implicit recunoşti deplina funcţionalitate a Bisericii pe care vrei s-o stăpâneşti. Deci scopul aglutinării greco-catolicilor n-a fost deloc sacru, oferirea mântuirii, ci unul cât se poate de lumesc: o comunitate bogată, formată din 1,5 milioane de români, având 1700 de lăcaşuri de cult, nu cotiza cu nimic la visteria BOR şi refuza coteriile cu statul comunist. Plus că existenţa însăşi a ortodoxie unite cu Roma contrazicea flagrant teza “purităţii nepătate” a ortodoxiei. Această formă de dizidenţă trebuia urgent şi cu orice mijloace lichidată. De fapt, în acord cu scopul ticălos, mijloacele au fost şi ele ticăloase. 

Să ne înţelegem bine, problemele juridice trebuie reglementate juridic, problemele teologice trebuie reglementate teologic. Cu mijloace mârşave (şantaj, ameninţare, promisiuni de funcţii şi decrete care desfiinţează Biserici) se obţin doar rezultate mârşave. Adică dominaţie, influenţă, lichidarea adversarului. Dacă BOR ar fi avut litigii de natură juridică cu Biserica Unită, ar fi putut să le rezolve cu instanţele democratice din perioada 1918-1948, numai că ierarhii ortodocşi n-au înaintat nicio acţiune pentru a revendica bunurile greco-catolice în temeiul vreunei iluzorii preempţiuni ortodoxe. Dacă ar fi avut o problemă de ordin teologic, aceasta ar fi trebuit rezolvată prin dialog teologic, dispute dogmatice sau, sper că nu voi părea deplasat, prin rugăciuni pentru întoarcerea “fraţilor greco-catolici” la “adevărata credinţă strămoşească”. Pe om, fie el şi păgân (am stabilit că nu e cazul aici), nu-l poţi converti cu forţa, trebuie să-l respecţi şi eventual să-l convingi. Dar mai presus de toate trebuie să-l respecţi şi dacă nu-l convingi, pentru că omul nu trebuie siluit în numele ortodoxiei über alles.

Prin ierarhii săi, Biserica Ortodoxă Română a preferat să se alieze cu statul comunist ateu, dându-şi concursul în mod direct la desfiinţarea unei Biserici căreia i-a recunoscut în mod tacit deplina valabilitate teologică, recunoscându-i Sfintele Taine şi ierarhia ecleziastică. Probabil că obedienţa pe care a arătat-o mai târziu BOR faţă de Mamona atunci când buldozerele lui Ceauşescu i-au dărâmat bisericile poate şi trebuie să fie explicată prin “dania” copleşitoare pe care au făcut-o comuniştii: peste 1700 de lăcaşuri de cult, cu proprietăţile aferente. Soarta episcopilor uniţi a fost însă martiriul, pentru că, spre deosebire de unii preoţi greco-catolici cu familie, aceştia nu au abdicat niciunul de la credinţa lor, murind în puşcăriile comuniste alături de preoţi şi simpli credincioşi care nu au vrut să cedeze la presiune.

În 1973, atunci când Nicolae Ceauşescu a fost primit în audienţă particulară la papa Paul al VI-a, liderul comunist a afirmat în legătură cu Biserica Greco-Catolică: “o socotim irevocabil închisă pentru totdeauna.” Ignora, cum bine îi şade unui ateu, că o biserică martir pierde din balast, dar câştigă în putere: în 1988, printr-o scrisoare difuzată de Europa Liberă, disidenta greco-catolică Doina Cornea împreună cu alţi intelectuali clujeni solicita reintrarea în legalitate a Bisericii Unite cu Roma. Pentru cei care o considerau un capitol cu desăvârşire încheiat, aceasta era prima bătaie a clopotelor venită dinspre o Biserică ce se încăpăţâna să supravieţuiască în catacombe, după 40 de ani de liturghii ţinute în locuinţe private, cu preoţi care nu au primit salarii de la stat şi cu episcopi consacraţi clandestin.

Pentru mine, ca ortodox practicant, va fi foarte greu de acum înainte să mă împac cu faptul că Biserica mea a participat activ alături de Mamona la zdrobirea unei Biserici surori, sporindu-şi patrimoniul cu bisericile contruite în ultimii 250 de ani de fraţii greco-catolici. De fapt, nu mă voi împăca niciodată cu hoţia, fie ea şi în straie aurite. Nu împărtăşesc delirurile de tipul ortodoxia über alles, pentru că asta ar însemna să-l izgonesc din istoria neamului meu pe catolicul Ioan de Hunedoara. Nu pot să mă las orbit nici de afirmaţii legionaroide de genul “un bun român nu poate fi decât ortodox”, pentru că asta ar înseamna să pun la îndoială calitatea de bun român a lui Liviu Rebreanu sau a lui George Coşbuc. Nici nu voi cucurigi vreodată cocoşeşte că greco-catolicii au trădat acest popor, pentru că asta ar însemna să-i numesc trădători de neam pe Iuliu Maniu şi pe Corneliu Coposu, ceea ce nu voi face în ruptul capului. Pe scurt, cred că dreptatea nu s-a născut “ortodoxă”, că este una pentru toţi şi că ei trebuie să i ne supunem toţi.

Atât cât ştiu eu, ierarhii actuali ai BOR nu şi-au cerut niciodată iertare pentru raptul major din 1948, nici nu au deplâns martiriul celor doisprezece episcopi greco-catolici care au rezistat şantajului orchestrat de patriarhul roşu Iustinian Marina. Mai mult decât atât, BOR au făcut toate eforturile de a nu returna înapoi catedralele şi bisericile revendicate de Biserica Unită cu Roma, acolo unde încă mai există comunităţi greco-catolice (cu câteva notabile excepţii, printre care Catedrala Schimbării la Faţă din Cluj), tergiversând la nesfârşit lucrurile în “comisiile de dialog”, un simplu subterfugiu care a împiedicat şi adesea a anulat calea judiciară. Acelaşi duh lumesc al stăpânirii, aceeaşi ipocrizie pigmentată din când în când cu ţâfne de sacristie îi fac pe actualii lideri ai BOR să refuze inclusiv concesii minore, cum ar fi oficierea unei liturghii greco-catolice în Mănăstirea Nicula, confiscată de partidul comunist în 1948 de la călugării bazilieni.

Câţiva preoţi şi mireni ortodocşi m-au asigurat zilele astea că Biserica Ortodoxă Română rămâne fără pată, indiferent ce mârşăvii ar fi comis diverşi impostori cocoţaţi sub mitre episcopale şi împodobiţi de cruci patriarhale. O anume seninătate inconştientă, vecină bună cu indolenţa crasă, pare să ne împiedică să privim cu mai multă seriozitate păcatele făcute în numele şi pe seama Bisericii noastre. Eu cred, dimpotrivă, că sângele ierarhilor prigoniţi şi povara furtului de la fraţii noştri greco-catolici sunt deasupra celor care le-au înfăptuit, a celor care le păstrează fructele amare, a noastră şi a fiilor şi nepoţilor noştri. Cred în responsabilitate colectivă, nu în iluzorii garanţii de perfecţiune perpetuă. Cred că ceea ce nu ne aparţine nici prin legile lumeşti, nici prin canoanele ortodoxe, nu va fi al nostru în veci. Cred că înfrăţirea cu statul comunist nu a putut conduce decât la acţiunile lui Mamona: şantaj, furt, crimă. Pentru toate cele ce au fost, şi pentru cele ce sunt, noi, ortodocşii, trebuie să ne cerem iertare fraţilor greco-catolici pe care i-am prigonit în cârdăşia noastră cu statul comunist.