În furtuna de comentarii stârnită zilele trecute de
articolul De ce şcoala nu te pregăteşte pentru viaţă, apărea ca un leitmotiv reproşul:
dar despre şcoala inadecvată societăţii noastre n-ai nimic de zis? Uneori era
formulat tranşant, cum fac eu acuma, adesea însă trebuia dedus dintr-o acuzaţie
pe care am receptat-o în nenumărate rânduri şi mai înainte: inutilitatea celor
mai multe dintre conţinuturile transmise actualmente prin programele şcolare.
Cei care gândesc aşa văd în şcoală o formă de schizofrenie socială, un muzeu al
ideilor şi al practicilor anacronice, o colecţie de apucături şi năravuri
revolute. Un soi de muzeu cu pretenţii în actualitate şi impact pentru viitor.
Celor care cred că şcoala românească se află într-un profund dezacord cu
societatea modernităţii târzii mă alătur, într-o anumită privinţă, şi eu. Dar
să vedem despre ce este vorba.
Elevilor mei le spun adesea că ar trebui să salute
televizorul atunci când ajung acasă. Poate pare o glumă, se râde copios, se mai
fac ochii mari, însă nu este. Pentru cei mai mulţi dintre adolescenţii de azi,
efectul formator al televizorului este cu mult mai pregnant decât cel al
familiei şi al şcolii la un loc. De fapt, şi pentru adulţi televizorul este
reperul cultural fundamental, din simplul motiv că cel mai puternic colportor
de imagini a încetat să ne mai afecteze cultura, a devenit chiar cultura
noastră. Contemplarea deversării de imagini începe pentru cei mai mulţi cu mult
înaintea începerii şcolii, ocupă mai mult timp decât şcoala şi devine încetul
cu încetul paradigma concepţiei noastre cu privire la informaţie. Pentru
simplificare, atunci când în acest text vom face referire la televiziune, vom
subînţelege toate tehnologiile care transmit conţinut televizabil, faptul că
mai nou tinerii preferă să-l asimileze prin intermediul internetului
neschimbând câtuşi de puţin valabilitatea afirmaţiilor care urmează.
Inadecvarea dintre şcoală şi lume se simte de la prima
comparaţie: între un documentar de pe Animal Planet (alegem o ipostază nobilă a
televiziunii, suntem generoşi, nu luăm emisiunile lui Capatos/Măruţă) şi o
lecţie de istorie în sala de clasă distanţa este colosală. Deşi ambele sunt
dedicate educaţiei, copiii ar alege în număr covârşitor să se uite la
documentar. Problema nu ţine de temă în sine, ritualurile de împerechere ale
felinelor mari sunt la fel de puţin relevante pentru ceea ce înţelegem prin viaţă reală ca şi revoluţia lui Oliver
Cromwell. Alegerea este condiţionată de mediu şi de metode. E greu de imaginat
o lecţie de istorie, oricare ar fi ea, care să nu fie axată pe un discurs
raţional, construit gradual în jurul unui adevăr şi al unor dileme, cu referiri
la alte discursuri similare numite lecţii, cu căutări fastidioase ale
sensurilor, cu semne de întrebare la final. O lecţie de istorie este prin
definiţia ei serioasă, cu conţinut, obligând la ceea ce Walter Ong numeşte
“gestionarea analitică a cunoaşterii”. Imaginile sunt puţine şi subordonate
cuvântului.
