Michel Odent, Naşterea în Epoca Plasticului (recenzie)

Până să-l citesc pe Michel Odent, am avut senzaţia că singurele lucrări gravisime cu care m-am întâlnit (în afara celor teologice) sunt cărţile de antropologie agricolă. Adică, daca-ţi spune David D. Montgomery că, acolo unde astăzi sunt deşerturile din Orientul Apropiat, a fost cândva ţinutul fertil al Mesopotamiei, şi că peisajul dezolant de azi este rezultatul irigaţiilor cu apa din Tigru şi Eufrat, ai suficiente motive să pui sub semnul întrebării ceea ce pentru mulţi trece drept soluţia absolută la schimbările climatice. Dacă-ţi spune Claude Bourguignon că deceniile în care solul fertil a fost sterilizat l-au transformat într-o vată inertă, în care niciun vierme nu-şi mai găseşte sensul vieţii, parcă altfel te uiţi la huma românească roditoare. Iar atunci când Franklin H. King îţi ilustrează adagiul conform căruia singurele civilizaţii care au supravieţuit timpurilor sunt cele care posedă ştiinţa şi practica ameliorării neîncetate şi durabile a solului, dându-i exemplu pe chinezi, japonezi şi pe coreeni, fermieri de patruzeci de secole, începi să înţelegi că frenezia lumii se poate da peste cap, cum s-a dat pentru multe neamuri deloc proaste, dar deficitare la capitolul bun simţ şi spirit de observaţie.

Chirurgul şi obstetricianul francez Michel Odent ne deschide o poartă spre un alt set de erori, cele pe care medicina modernă le face în legătură cu naşterea. Contemporan cu noi (pe 7 iunie 2016 a împlinit 86 de ani), a lansat ca specialist conceptul de “maternitatea ca acasă” şi este unul dintre promotorii naşterii în apă (pe care nu o vede ca soluţie exclusivă, făcând undeva observaţia că foca, deşi are mai multe informaţii despre apă ca noi, naşte pe uscat). A scris primul articol ştiinţific care argumentează necesitatea alăptării în chiar ora ulterioară naşterii şi este precursorul ideii de cântec prenatal. Începând din 1985 a fost consultant pentru naşterile acasă. Mai presus de toate, este una din vocile cele mai sincere din lumea medicală contemporană, afirmând că “este de neconceput să persiste o asemenea distanţă între ceea ce se petrece în sala de naşteri şi ceea ce se publică în domeniu”. Într-un mod cât se poate de profund şi dincolo de orice ironie ieftină, titlul ultimei sale lucrări, apărute anul acesta, este o întrebare: “Umanitatea va supravieţui medicinei?”

Haideţi să facem împreună cu Michel Odent o trecere în revistă a naşterii în epoca plasticului, adică a naşterii alături de specialiştii actuali, care nu cunosc valoarea abţinerii terapeutice sau a intervenţiei minimale, cei mai mulţi dintre ei adepţi ai medicalizării frenetice a unui act natural a căror înţelegere este, din nefericire, din ce în ce mai obturată. În timpul sarcinii are loc obişnuita scanare cu ultrasunete, care nu aduce nimic valoros, dar procedura este intruzivă, scumpă şi cu rol simbolic. Adesea are efect de nucebo (opusul lui placebo), în sensul că este ocazia ca femeia să afle că riscă să aibă un copil cu malformaţie congenitală gravă. De fapt, face parte din interacţiunea standard să i se spună gravidei că “este prea bătrână sau prea tânără”, că “are tensiunea prea mică sau prea mare”, că “nu a luat acid folic la timp şi acum există riscul de spina bifida”, că “nu este imunizată contra rubeolei”, că “are rH negativ”, că “ia în greutate prea repede sau prea încet”, că “este anemică – trebuie să ia fier”, că “fătul este prea mare sau prea mic”, că “are diabet gestaţional”, că “are risc de hemoragie fiindcă care prea puţine leucocite”, că “placenta e prea jos”, că “după ultima ecografie, se pare că cordonul e înfăşurat în jurul gâtului”, că “nu are îndeajuns de mult lichid”, că “are streptococi de tip B în vagin” sau că “dacă nu naşte până miercuri, trebuie să inducem travaliul”.

Aici intervine plasticul, material care a transformat majoritatea disciplinelor medicale, construind o nouă relaţie intre medici, asistente şi moaşe. Ceea ce Michel Odent numeşte “revoluţia plasticului”, a constituit premisa necesară a standardizării naşterilor la care asistăm în zilele noastre. Mentalitatea industrializării, epitomizată în banda de montaj, exista deja de mult timp – tot ce lipsea era materialul. Iar un material artificial nu putea duce decât la artificializarea galopantă a naşterii: a devenit banal astăzi să vezi o femeie în travaliu, conectată printr-un tub de plastic la o perfuzie intravenoasă. Atunci când nu se recurge direct la cezariană (alt subiect delicat căruia medicul i-a dedicat un volum special, pe care îl vom recenza la momentul potrivit), naşterea “naturală” implică un complex de intervenţii neobişnuite: oxitocină sintetică, glucoză, inducerea travaliului la data stabilită de medic, o cameră cu lumină artificială şi înţesată de tehnologie, frig, multă lume (inclusiv bărbaţi), o cameră video. Cireaşa de pe tort o constituie compuşii plasticului care intră şi ei în sângele mamei, apoi în organismul bebeluşului, pentru că plasticul nu este inert, deşi s-a crezut mult timp acest lucru.

Să detaliem puţin, atât cât răbdarea cititorului ne-o va permite. În mod firesc glanda pituitară a mamei secretă oxitocină, iar acest hormon îşi are rostul lui, fiind implicat în sociabilitate, în capacitatea de a iubi şi în moderarea agresiunii. Din păcate, această secreţie nu mai are loc, fiind inhibată de preparatul sintetic şi de atmosfera generală încărcată de adrenalină, eventual nervii moaşelor care au asistat douăzeci de naşteri într-o tură. O să ziceţi că nu contează, pentru că preparatul sintetic “ajută”. Eu vă sugerez, celor care credeţi că e bine să fim “ajutaţi”, să renunţaţi la mersul pe jos timp de un an, “ajutându-vă” de un scaun cu rotile. După care vă aştept să povestiţi cât timp v-a luat să vă reeducaţi membrele inferioare. Pe bună dreptate, Michel Odent se întreabă ce se va întâmpla cu capacitatea de reproducere a speciei noastre în condiţiile în care eliberarea naturală a oxitocinei se degradează de la generaţie la generaţie, ca rezultat al unor aspecte care ţin de viaţa modernă, în special naşterea medicalizată.

Din păcate, acesta este doar un aspect al “falsificării” naşterilor, unul din multele pe care statisticile nici măcar nu le percep ca fiind ne-naturale. Anestezia epidurală este altul. Cezarienele de care nu este nevoie se adaugă şi ele. Toate aceste “ajutoare” binevoitoare sunt de fapt perturbări ale proceselor fiziologice. A ajuta înseamnă, de fapt, a controla, iar femeile au mai puţină nevoie de ajutor în timpul naşterii decât să se simtă în siguranţă fără a se simţi observate. Nu se fac suficiente studii care să analizeze conexiunile dintre interferenţa cu procesele fiziologice în perioada perinatală şi apariţia bruscă a unor condiţii patologice mai târziu, însă cele care se fac indică date îngrijorătoare. De exemplu, slăbirea capacităţii de a iubi, pornind de la factorii de risc din perioada din jurul naşterii (stres, oxitocină sintetică, adrenalină) ar duce mai târziu la tulburări de tip distructiv printre care se poate menţiona: criminalitate juvenilă, autism, suiciduri, dependenţă de droguri, anorexii nervoase. 

Cum ar trebui să se desfăşoare naşterea? Michel Odent nu ne pune în braţe formula apei calde, ci ne trimite în epocile în care bunul simţ încă nu era tras în ţiplă. Cheia constă în abordarea precaută, departe de voluntarismul strident al epocii noastre. Viitoarea mămică trebuie să fie cât mai liniştită, într-un loc nu prea luminat şi suficient de cald, să nu se simtă observată şi să fie alături de o moaşă calmă, fără tehnologie şi fără discuţii inutile. Este semnificativ faptul că, în vremurile bune, moaşa îşi petrecea timpul croşetând alături de femeia în travaliu. Mai cu seamă contracţiile trebuie lăsate să vină la sorocul lor, nu după statistici. Dacă bebeluşul e în stare bună, lucru constatabil prin procedee neinvazive, de exemplu amnioscopia şi măsurarea uterului de către un practician, pentru identificarea vreunei scăderi a lichidului amniotic, nu există nicio grabă. De departe, cel mai comun scenariu este acela în care travaliul se declanşează spontan, iar copilul se naşte sănătos.

După care, în pofida ştiinţei medicale care izolează copilul de mamă timp de până la două zile, acesta trebuie lăsat în braţele ei din primul moment, existând o mare probabilitate ca acesta să găsească sânul încă din prima oră, noi-născuţii umani având reflexul de căutare a sfârcului ca şi celelalte mamifere, într-un moment în care mama se află într-o situaţie hormonală specială şi, ca urmare, are şi ea capacitatea de a se comporta într-un mod instinctiv. În plus, în primele ceasuri laptele matern este special, se numeşte colostru şi joacă un rol masiv în sănătatea copiilor din primele luni de viaţă. După naştere, mama nu trebuie să fie distrasă atunci când îşi descoperă copilul, ea trebuie să fie în contact cu pielea lui, să-l privească în ochi, să-l adulmece. Una dintre interferenţele tipice este tăierea imediată a cordonului ombilical. Acest gest cât se poate de inutil, pentru că oricum cordonul devine la câteva ore după naştere subţire, uscat, tare şi exsanguin, s-ar părea că perturbă în mod periculos eliminarea naturală a placentei, putând duce inclusiv la tetanosul neonatal.

Durerea din timpul naşterii face parte din tabloul general, iar eliminarea ei prin procedee medicale nu este fără costuri. Durerea este o parte esenţială a procesului fiziologic. Astăzi se ştie că mamiferele în general, şi femeile în particular, controlează durerea naşterii prin eliberarea de endorfine, substanţe asemănătoare cu morfina. Acestea stimulează secreţia de prolactină, hormonul matern al lactaţiei. Astfel, toate sunt înlănţuite, începând cu durerea fiziologică din travaliu, trecând prin eliberarea hormonului necesar în secreţia laptelui şi terminând cu alăptarea propriu-zisă. Orice încercare de a elimina în mod electiv durerea va neutraliza acest lanţ de evenimente. O cezariană planificată înainte de travaliu nu dă nicio garanţie că bebeluşul (în special plămânii lui) este perfect matur. Hormonii materni şi fetali asociaţi cu progresul travaliului contribuie la maturizarea plămânilor. Riscurile ridicate de probleme respiratorii ulterioare sunt bine documentate în literatura medicală. În general, o cezariană fără travaliu implică faptul că fătului nu i s-a dat oportunitatea de a-şi declanşa sistemul propriu de hormoni de stres. Dificultăţile în alăptare sunt mai probabile decât în cazul unei cezariene precedate de travaliu.

Într-o practică medicală normală, care respectă femeia şi copilul, obiectivul primar nu este acela de a elimina durerea din timpul naşterii, ci de a face naşterile cât mai uşoare posibil, astfel încât să reducem nevoia de asistenţă farmacologică. În caz contrar, trebuie să ne asumăm nişte costuri reale, pe termen lung, atât ca indivizi cât şi ca specie. Nu, nu mă refer la bani, am spus “costuri reale”, iar banii sunt ficţionali. Standardizarea şi frenezia lucrează împotriva noastră. Concentrarea pe potenţiale probleme are un efect “nocebo” inerent, dând peste cap starea emoţională a femeilor însărcinate şi a familiilor lor. Revoluţia plasticului, pe care o trăim noi, a dus la apariţia unei umanităţi supra-medicalizate. Iar patologizarea actelor naturale nu ne face mai sănătoşi, ci mai bolnavi şi, da, mai dependenţi. Este bine ştiut că domesticirea unei specii duce la scăderea masei cerebrale. Am fi naivi să ne imaginăm că noi constituim excepţia de la această regulă.