sâmbătă, 11 iunie 2016

Denis de Rougemont, Partea Diavolului (recenzie)



Motto: “A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-a-mănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli.” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, în Filocalia, I)

 L-am întâlnit pe Denis de Rougemont în anii studenţiei, lecturând L’amour et l’Occident, o lucrare despre metamorfozele dragostei europene, de la Iisus şi până la amantul doamnei Chatterley, trecând prin Tristan şi Iseut, prin Teresa d’Avila, Faust şi Dom Juan. Îmi amintesc că l-am citit cu înfrigurare pe cel care sfida în paginile acelea automatismele noastre, care condamna fără crispare, dar şi fără a cădea în tentaţia lejerităţii ipocrite, modul cu totul special în care marea noastră peninsulă asiatică se raportează la ceea ce-i place să creadă că sunt nişte universalii. Că tezele lui Denis de Rougemont sunt juste – deci departe de a fi buricul universului, suntem o uliţă culturală care-a luat-o aiurea, accelerând cu toată viteza spre un fundac – aveam s-o constat ani mai târziu, în colocviile avute cu un prieten khashmir(ez?), care mi-a replicat după ce îmi ascultă peroraţiile despre mitul lui Dom Juan în cultura hispanică şi franceză: “La voi nu există legi împotriva acestor lucruri?


 Am întreprins deci lectura volumului Partea Diavolului pe fondul certitudinii întâlnirii cu o carte adevărată, ieşită de sub pana unuia dintre cei asupra cărora vraja modernităţii s-a spulberat demult. Ar fi o gafă impardonabilă şi o ironie stângace, să spun că parcursul livresc m-a sedus. Am fost însă convins. Am găsit în paginile citite: discernământ, subtilitate şi reală înţelegere a temei. Concentraţia ideilor, înlănţuirea lor într-un itinerariu al lămuririi, al purificărui celui ce-l urmează, amintesc de literatura patristică şi teologică de cea mai bună calitate. Aproape nu poţi să nu te gândeşti că lumea noastră ar fi putut rămâne religioasă, că inteligenţa şi responsabilitatea nu pot fi altundeva în afara unei religii vii, practicate plenar. Numai că într-o lume aflată sub semnul sacrului, Partea Diavolului n-ar mai fi fost aceeaşi…

 Diavolul – portretul robot

 Şi asta pentru că Denis de Rougemont scrie pentru un public schizofrenic, care vede că treburile merg tot mai rău în lume, dar nu priveşte adevăratele cauze ale răului. Care e obsedat de nenumărate primejdii, dar neagă Răul şi nu-i mai este frică de adevărata Primejdie. Care crede, puţin şi prost, în Dumnezeu, dar neagă cu vehemenţă existenţa Diavolului. Or, existenţa acestuia din urmă este cât se poate de legitimă în ordinea lumii sublunare, şi oferă celui care nu este dispus să se amăgească o provocare intelectuală consistentă. Si asta pentru că diavolul este antimodelul, cel care uzurpează aparenţele, care schimbă hotărâtor nuanţele, cel care face ca formele să mintă. Diavolul este un trucaj, e o scamatorie. Dacă s-ar defini cu toată onestitatea (ceea ce niciodată nu o va face, fiindcă ar însemna să se abandoneze pe sine), ar spune despre sine: “Eu sunt cel ce nu este.” Sau “Eu nu sunt cel ce este” – totuna, afirmaţia nimicului sau negaţia existenţei, i se potrivesc amândouă. Sau, de amintit fraza cea mai profundă spusă de un modern, Charles Baudelaire, despre Satana: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.” O fi, n-o fi, alba-neagra, aici e şade pitită maimuţa lui Dumnezeu, imitatorul în răspăr al divinităţii.

 Creştinii dinaintea noastră ne-au lăsat un chip, cel al încornoratului rânjind şi agitându-se prin umbre însufleţite de cele mai urâte şi rele intenţii. Lucru curios, imagologia clasică ni se pare a dovedi ceva în ce-l priveşte pe Satana: mai ales faptul că el nu e aşa, decât poate ca accesoriu al teatrului misterelor medievale. Avem şi nu avem dreptate: e adevărat că lucrurile sunt mult mai complicate decât lasă să se vadă convenţionalismul icoanelor, dar, şi aici cădem victime lenei noastre, prietenă bună cu ignoranţa, tot a noastră şi ea, dar în loc să pornim la drum, să aflăm chipul Vrăjmaşului, credem stupid şi superficial că dacă nu e astfel, atunci nu e deloc. Şi ne rătăcesc ochii aiurea, când îndărătul propriei imagini e cel a cărui aparenţă grotescă îl face inofensiv în ochii noştri. 

Raţionalistul spune: “Diavolul nu este altceva decât un mit, deci nu există.” Denis de Rougemont îl contrazice: “Diavolul este un mit, deci există şi nu încetează să lucreze.” Şi asta pentru că un mit descrie şi ilustrează, într-o formă nu neapărat foarte accesibilă neiniţiatului, anumite structuri profunde ale realului. Ele informează universul nostru în toate planurile realităţii şale. Ideile lui Platon, Categoriile lui Kant, Mumele lui Goethe, Arhetipurile lui Jung – sunt vehicule purtătoare de sens, la care accedem prin intuiţia intelectuală… sau se refuză necruţător impotenţei noastre. Iar cei care nu le văd, spun că nu există, ca orbul care neagă existenţa culorii alb, din simplul motiv că în câmpul percepţiei sale domină căldura, frigul, asprul, dar nicio culoare. Poţi nega miturile, le poţi ignora întorcându-le spatele, păzea însă când vor reveni în galop! Căci marea explozie a iraţionalismului din prima jumătate a secolului al XX-lea e o mărturie a stadiului predemenţial în care raţionalismul adusese lumea, distrugând religiile şi miturile care deţineau sensul general al existenţei. 

Ce este aşadar Diavolul? Nu e o idee, nu e materie, e “o formă de dinamism”, spune Denis de Rougemont. A fost înger, lucrând şi trăind la fruntariile Celui Veşnic şi ale Creaţiei, însă şi-a trădat menirea, vrând să devină original, purtător al propriului destin, purtător al propriilor sale lumini. Din mesager (anghelos) al lui Dumnezeu, a devenit propriul său mesager, purtătorul de cuvânt al Neantului. E asemeni unui artist care şi-a pierdut geniul şi nu mai crede în pictură, dar are în continuare pofta de a fi în avangardă. E paradoxal până în măduva oaselor, pentru că slujeşte Nimicului, dar ştie mai multe decât noi în ce priveşte tainele lumii şi resortul ascuns al sufletelor pe care le înşală. Nu e prost, nefiind cu adevărat inteligent.

 Lumea în posesie

 Prinţul Tenebrelor a fost condamnat, în urma revoltei sale, la un imperialism fără limite şi deznădăjduit. Setea celui ce a pierdut Totul nu mai poate fi cu nimic potolită. “Căzut dintru cele veşnice, Satana vrea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru A Fi, el vrea să aibă, tinde spre A Avea. Însă problema nu va putea fi rezolvată niciodată. Căci pentru a avea şi a poseda, ar trebui ca el să fie, şi el nu mai este. Tot ceea ce anexează, el însuşi distruge.” Satana poate fura lumea aceasta, dar nu şi divinitatea ei. Juridic vorbind, el se iluzionează cu posesia lumii, tânjind zadarnic după proprietate. De aceea victoriile lui sunt sterpe, iar ispitirile niciodată perfecte: “La originea oricărei ispite, există prilejul întrevăzut de a merge spre divinitate pe un drum mai scurt decât cel al realului; pe un drum pe care ţi l-ai inventa tu singur, în ciuda interdicţiilor pe care le ridică legile Creaţiei, ordinea divină şi însăşi natura omului.” Nu răul este cel care atrage în ispită, ci un bine închipuit. Însă acest bine închipuit, care pare superior binelui oferit de Dumnezeu, se trişează cu legile Creaţiei. Escroc, Satana îţi promite ceea ce nu are, depinde de tine cât accepţi să te laşi dus, luând fumul ce ţi-l dă drept bănuţ zornăitor.

 În treacăt fie spus, lumea modernă minte mult şi prea lesne. Minciuna nu mai are gravitatea cu care vorbea Iisus Hristos, ca despre poarta de început a tuturor păcatelor, ca despre odrasla dintâi a Diavolului. A minţi a devenit o mondenitate, un soi de sport al minţii strâmbe a modernilor. Ei bine, facultatea aceasta exacerbată îşi păstrează şi astăzi (cum altfel?) vibraţiile demonice. Diavolul este mincinos, şi el este părintele propriei sale minciuni. Minciuna este o creaţie monstruoasă, căci, prin esenţa ei, nu există! Este un fel de decreaţie. Minciuna şi demonul au aceeaşi definiţie, până la absenţa tulburătoare a diferenţei specifice: Fata Morgana. Cea mai mare minciună de care diavolul e în stare este aceea a neutralităţii, “nici bine, nici rău”, a unei vaste fâşii în care diavolul şi Dumnezeu ar lipsi cu desăvârşire, şi în care omul ar putea să se zbenguie nestingherit de consecinţele actelor sale.

 Încă o dimensiune paradoxală: Satana vrea să credem că nu există o altă lume. Or, dacă îl credem, se vede imediat că nu mai putem crede nici în Dumnezeu, nici în Satana! Dacă nu există cer, aşa cum spune Satana, nu mai există nici infern, nici Stăpân al Infernului. Astfel, cu cât el ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte: “Lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea), în măsura în care cultivă un vis al zeificării omului prin ştiinţa sa, în care neagă orice transcendenţă; în care se închide în autarhiile puterii şi pasiunii; în care îşi îneacă în sfârşit vocaţia persoanei în anonimatul iresponsabil – lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea) se predă legii Satanei. În acelaşi timp însă, ea devine incapabilă să-l cunoască pe cel căruia îi slujeşte!” În pretenţia lui de a devora tot ce-i cade în cale, Satana nu poate decât să cadă pradă propriei demenţe.

 Numele său este masă amorfă

 Biblia îl numeşte pe Diavol: Legiune. Asta înseamnă că, fiind tot timpul singur, poate îmbrăca tot atâtea aspecte diferite câţi indivizi există pe lume. Mai înseamnă că Diavolul este masa anonimă. Şi mai înseamnă că, fiind ca toată lumea, el va apărea ca nefiind Nimeni în special. Diavolul nu este primejdios acolo unde se arată şi ne sperie, ci numai acolo unde noi nu ştim să-l vedem. Dacă păcatul nu ne-ar stârni pofta, dacă am şti să-l vedem pe Diavol în păcat, am fi cu mult mai prudenţi. Păcatul, devenit a doua noastră natură, poate părea că acţionează de la sine şi fără Autor, în virtutea unui fel de inerţie sau a forţei obişnuinţei. Ne stăpâneşte o obişnuinţă a răului, pe care am putea-o numi păcatul habitual. Este propensiunea cu totul mecanică de a încălca cele Zece Porunci, adică de a săvârşi păcate care n-au nimic foarte misterios în ele: laşităţi, minciuni, acte de orgoliu sau de egoism, furturi şi trădări. S-ar putea ca Diavolul să nu se deranjeze pentru atât de puţin. Dar cu certitudine Diavolul intervine atunci când păcatul nu mai este recunoscut ca atare şi vrea să se justifice. Diavolul inventează sofismele morale, şterge categoriile, transformă păcatele în “virtuţi” delirante.

 Marea strategie a Diavolului în timpurile noastre nu se mai sinchiseşte de individ, pentru că acesta a dispărut, ci de mase. Diavolul (post)modernităţii este angrosist, şi poate că e normal să fie aşa, oamenii înşişi uniformizându-se, înseriindu-se, înmagazinaţi în curente, mode şi isterii. Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinta de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat, şi de a deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or, Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni… Oraşele sunt locul unde se adună cei care părăsesc satele muribunde, mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei înşişi, de ei şi de vocaţiile lor.

 În oraşe, Satana este cel care creează masele. El produce păcate în serie, raţionalizează vânătoarea de suflete. “Fireşte, n-ar mai fi posibile masele, în înţelesul precis al concentrării de oameni, fără radio, megafoane, presă şi transporturile rapide. Însă aceste mijloace tehnice n-au făcut totul; omul le-a făcut pe ele în primul rând şi nu a fost o întâmplare că el le-a făcut pe ele, şi nu altele. Cauzele şi rădăcinile veritabile ale fenomenului modern al maselor se află în atitudinea noastră spirituală.” Suntem ironici dacă ni-l imaginăm pe demon sub forma unui DJ care organizează o paranghelie pe un stadion în delir, sau ca un programator care automatizează procesul pierderii inutile a timpului?

 Diavolul totalitarismului

 Partea Diavolului are şi două aplicaţii: totalitarismul şi democraţia. Opinia comună este convenţională în această privinţă: Hitler trebuie demonizat, democraţia trebuie slăvită. Lenea mentală, sora/mama/mătuşa ignoranţei, vai!, atât de răspândite, nu-l tentează însă pe Denis de Rougemont. Există autori care-şi seduc cititorul spunându-i ceea ce acesta ştie deja. Există însă şi o categorie slab reprezentată, a celor care sunt preocupaţi de modul în care sunt realmente lucrurile. Cititorul stă tolănit confortabil pe divanul locurilor comune în primul caz, şi o ia la fugă eroic prin colb în cazul al doilea… După ce s-a străduit, undeva prin secolul al XIX-lea, să ne convingă că nu există, a doua scamatorie a Diavolului a fost să ne facă să credem că era Adolf Hitler, nimeni altcineva: “Eu consider acţiunea lui Hitler ca fiind mai diavolească în realitate decât şi-o închipuie cei care au crezut că văd în el pe Diavol în persoană. Dacă Führerul era Diavolul sau Anticristul, lucrurile ar fi poate prea simple. Ar fi fost de ajuns ca el să fie suprimat pentru a suprima tot răul care este pe lune. Şi, să-mi fie iertat, dacă Diavolul ar fi fost Führerul, atunci n-ar fi fost vorba decât de un biet Diavol destul de penibil.” Există o linişte bună (ataraxia) şi o linişte rea (nesimţirea). La fel cum există o nelinişte bună (căutarea) şi o nelinişte rea (stressul, panica). Denis de Rougemont, arătându-ne că lucrurile sunt departe de a fi simple, ne aruncă în neliniştea bună, singura care precede liniştea bună.

 Unii dintre cei care l-au cunoscut direct pe Hitler spun că au simţit în prezenţa lui un fel de fior de oroare sacră, cred că el era sediul unei “stăpâniri”, unui “tron” sau al unei “puteri”. A fost, cu certitudine, o înfricoşătoare ironie maşinată de Providenţă şi destinată unor oameni care nu mai credeau în mister. Or, Hitler a fost suficient de demoniac încât să trezească demonii oamenilor, printr-un fel de contagiune spirituală. Opera lui de ispititor a constat în a-i priva pe indivizi de sentimentul responsabilităţii lor morale, deci de sentimentul culpabilităţii lor. De aici o definiţie care ar trebui să figureze într-un manual de cultură civică normal, adică într-unul din care să nu fi fost exclus sacrul: “Un regim este totalitar atunci când pretinde să centralizeze în mod radical toate puterile temporale şi orice autoritate spirituală. El se transformă atunci în religie politică sau într-o politică de alură religioasă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât religia pe care o adoptă nu cunoaşte transcendenţă, şi ţelurile sale pământeşti nu numai că nu diferă de ţelurile normale ale politicii, ci se şi confundă cu acestea.” Prinţul acestei lumi, posedând-o fără s-o aibă în proprietate, poate avea totul pe lumea aceasta, mai puţin sufletul său. La fel şi Hitler, învingând Europa întreagă, nu s-a putut bucura de victorie.

 Dar mai este ceva. Unul dintre aspectele pozitiv ale lucrării Führerului a fost pedepsirea fără milă a slăbiciunilor lumii moderne: “Nu mai ştiam să deosebim răul în atmosfera de pace şi prosperitate. Am meritat ca Hitler să ne facă să le vedem, şi aceasta prin singurul mijloc proporţional cu insensibilitatea noastră morală şi spirituală: prin bombe.” A fost deci unul dintre demonii lumii moderne, o coagulare monstruasă a spiritului satanic care se înstăpânise peste oamenii acestei părţi de lume. El ne-a lăsat o moştenire cu adevărat demonică, de care nici vorbă să scăpăm! Pentru că nu invadarea unei ţări mici este diabolică, lucrul acesta s-a făcut în toate timpurile; constituia, ca să spunem aşa, egoismul normal, setea de bogăţii, imperialismul vulgar; diabolic este să numeşti asta “consolidarea păcii” sau “fondarea unei ordini noi”. Nu anexarea Cehoslovaciei este diabolică, ci faptul că aceasta s-a făcut a doua zi după un discurs în care era invocat “dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”. Nu transformarea teritoriului unui vecin în câmp de măcel şi de bombardament este diabolică, ci denumirea acestui câmp al morţii ca fiind “spaţiu vital”. Nu violarea tratatelor, ci voinţa de a se face nevinovat proclamând la începutul unui nou cod: “Dreptul este ceea ce slujeşte poporului german.” Nu atacarea Bisericilor, ci faptul că se face aceasta naţionalizând Providenţa şi făcând-o în numele ei.

Ceea ce este cu adevărat diabolic este mai puţin să faci răul, cât să-l botezi ca fiind binele atunci când îl faci. Este faptul de a le răpi tuturor morţilor adevăratul lor înţeles, a întoarce pe dos şi a citi pe dos acest înţeles, potrivit obiceiurile liturghiilor negre. Este pervertirea şi ruinarea pe dinăuntru a înseşi criteriilor adevărului. Şi, în sfârşit, este procedeul prin care minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului! Să închidem ochii şi să ne amintim toate tragediile care s-au scurs de când Hitler a fost oficial eliminat de pe scena Istoriei. Vietnam, Coreea, loviturile de stat din America Latină, apartheidul Africii de Sud, Arhipelagul Gulag. Să ne amintim cele cu care suntem contemporani: Irak, Afghanistan, Palestina, cu discursurile prin care hitleriştii de azi, demonii ce dispun de viaţa şi de moartea a sute de mii de oameni, îşi justifică crimele. Hitler nu a murit, ne priveşte zâmbitor şi ne vorbeşte de la o tribună despre drepturile omului, despre democraţie, despre securitate şi despre libertate!

 Un adevăr compromiţător: “Hitler nu era în afara umanităţii, ci în ea. El era în noi înainte de a fi fost împotriva noastră. În noi înşine s-a ridicat el întâi împotriva noastră. Şi mort, el ne va ocupa fără să mai tragă măcar un singur glonte dacă nu recunoaştem în el o parte din noi înşine, partea Diavolului în inimile noastre.” Ar trebui să ne tulbure, să ne sâcâie, să ne amărască, să ne pună pe jar, să ne dea palme ideea că adversarii lui Hitler, de ieri şi de azi, nu sunt fundamental diferiţi de el. Creştinismul s-a străduit de secole să ne facă să înţelegem că Împărăţia Domnului este în noi, că Răul este şi el în noi şi că adevăratul câmp de luptă dintre ei nu este altundeva decât în inimile noastre. În comparaţie cu creştinii, modernii sunt nişte sălbatici care fixează Răul undeva în exterior, liniştindu-şi conştiinţa. Iar Diavolul adoră conştiinţa împăcată a oamenilor…

 Diavolul democraţiei

 Ne iluzionăm că am scăpat, dar suntem mai mult sau mai puţin hitlerizaţi în gândurile noastre, acesta e rezultatul unei isterii intelectuale cronicizate, care nici măcar n-a început cu Führerul (şi poate că nici n-a fost apogeul ei). Secolul al XIX-lea a înlocuit Providenţa cu progresul automat (adică una din deghizările Diavolului). A fost o păcăleală, una de care cei mai mulţi încă n-au scăpat. În virtutea ei, modernii sunt optimişti din principiu, şi de aceea cred în bunătatea funciară a oamenilor. Dorind să schimbe din temeliii societatea, ei cred că răul este dependent de ordinea socială. Optimismul acesta absolutizat e un fel de minciună şi o fugă din faţa realului. E normal ca pe acest fond să se proiecteze umbre anoste, incapabile de impact spiritual. Democraţia, una dintre ele, nu este nimic în sine. E doar regimul care le permite atât credincioşilor cât şi necredincioşilor să se manifeste fără a fi masacraţi: “Eram lipsiţi de o reprezentare modernă a demonului. Încetaserăm deci să mai credem în el. Pe urmă, ne-am imaginat că Diavolul ar fi fost Hitler. Şi Diavolul îşi freca mâinile (ca şi Hitler). Poate că ar fi mai rodnic acum, şi de asemenea mai amuzant, şi în cele din urmă mai adevărat, să încercăm să ni-l reprezentăm pe Diavol sub trăsăturile unui playboy plin de dinamism şi optimism, virgin de orice fel de gândire. Sau, dacă se întâmplă să fim intelectuali liberali, sub trăsăturile unui intelectual liberal care nu crede în Diavol…” Asta, dacă am avea curajul de a ne lepăda odată de “gândirea pozitivă” şi am numi pisica drept ceea ce este, o pisică…

 Am avea atunci curajul să ne întrebăm, fără menajamente şi la adăpost de efectul incantatoriu al ideologiei timpului: Unde suntem acum? Am fi oare suficient de tari încât, dezbătaţi de beţie de cuvinte, să ne privim lucizi în oglindă? Cuvintele calpe care ne invadează sunt însă parte din imensa minciună a vremurilor. Libertatea, de exemplu, n-a fost niciodată mai iubită şi mai celebrată ca în epoca modernă tocmai pentru că niciodată n-a fost mai departe ca acum. A fonda un regim pe cuvântul Libertate înseamnă a substitui politicii de putere reală (formulată de Machiavel) o politică a romanescului colectiv, deci o ficţiune (alt nume pentru minciuna pur şi simplu). Libertatea nu poate desemna obiectul unei revendicări, şi asta pentru că omul este liber, este plasat în fiecare clipă într-o dublă posibilitate: a face binele pe care îl vrea Dumnezeu şi care îl va elibera, sau a face binele pe care îl vrea el, şi care-l va înlănţui. Creştinii ştiau că libertatea nu este un drept, ci un risc. Nu trebuie să te baţi pentru ceea ce ai, trebuie să înveţi să cumpăneşti bine povara pe grumaz…

 Ne mai obsedează demonul siguranţei, poate tocmai pentru că în lumea noastră a crescut exponenţial riscul morţii absurde, numite accident, şi aici măsura prostiei noastre e deplină. Există două posibilităţi: fie dezvoltarea unor forţe superioare în raport cu primejdia, fie suprimarea primejdiei. Noi, în loc să dominăm ameninţarea, am preferat s-o suprimăm. Dacă am fi fost înţelepţi, am fi căutat puterea, şi am fi fugit spre Domnul Slavei, sursa puterii autentice. Am ales în mod laş să fim nişte nevolnici. Numai că totul are un preţ: “Luate în ansamblu şi în intenţiile lor generale, progresele pe care le celebrăm se rezumă în cuvântul a steriliza. Fie în dragoste (măsuri anticoncepţionale), fie în viaţa profesională (asigurări), fie în educaţia tineretului, fie în medicină, fie în politica internaţională, suntem pe cale de a împinge până la limită o experienţă fără precedent de asepsie generalizată şi de extincţie a riscurilor înainte de termen.” Epoca noastră este preocupată să elimine răul cu cea mai mică cheltuială, nu să-l compenseze printr-un bine superior. Căutăm mântuirea în fugă.

 Or, Diavolul este cel care vrea pace fără luptă, virtute fără ispite, ordine prin anestezie şi sănătate prin dezinfectare. “Mi-l închipui cu plăcere pe Diavol ca agent de asigurări generale. El înţelege totul şi a prevăzut totul. Îl cunoaşte pe om în vulgaritatea sa şi se laudă că ştie să-l reducă la ea. Îţi explică propriul tău bine. Ştie mai bine decât tine, nu mai e vorbă!, el a trăit multe. Blufează, îţi admite toate obiecţiile, dar te face să-ţi dai seama cât sunt de banale statisticile. Îţi făgăduieşte până la urmă acel neant pur al sufletului – fericire – prosperitate – jovialitate şi adevăr viager.” Peter Schlemihl, vânzându-şi umbra Diavolului, a devenit foarte bogat, dar şi-a pierdut gustul de a trăi. Aceasta este una din cele mai frumoase fabule din lume. Căutând şi lăudând confortul, siguranţa şi abundenţa, umbra lumii noastre nu se mai aşterne sub soare, în vreme ce noi devenim puhavi, plictisiţi şi cu totul neinteresanţi.

 Diavolul totalitar sau diavolul democrat? Nu contează. Regimul totalitar nu este altceva decât forma de jos a democraţiei. Democraţiile nu se deosebesc de regimurile totalitare decât printr-o anumită lipsă de rigoare, o dezordine mai aparentă, o frazeologie mai puţin antrenantă. Imbecilii nu au nimic de pierdut. Totalitarismul e o democraţie care a abandonat temporar ipocrizia, democraţia e o formă de totalitarism moale. Sufletele tari sunt eliminate de resentimentul brutal al plebeilor, sufletele slabe sunt uşor convinse că ele nu au drept la existenţă personală, iar sufletele mediocre sunt folosite. Diavolul nu este Hitler, care totuşi este demoniac; el nu este nici democraţia, care totuşi nu este sfântă: şi totuşi el acţionează pretutindeni, este în toate.

 Incognito-ul Diavolului: el se ascunde în imaginea dumnezeilor noştri, în inima idealurilor noastre şi a adevărurilor noastre omeneşti, în religiile pe care le confabulăm în afara credinţei revelate. Cei care au renegat Revelaţia, au fost constrânşi la a-L inventa pe Dumnezeu: dumnezeul Raţiunii pentru temperamentele raţionaliste, dumnezeul Instinctelor şi al Pasiunii pentru hipercivilizaţi, dumnezeul succesului pentru puritani, dumnezeul filantrop pentru avari şi timizi etc. Apoi: Naţiunea, Rasa, Clasa. “Dumnezeii oamenilor sunt fără iertare. Ei sunt Diavoli”, spune Denis de Rougemont

Recenzia aceasta nu se poate încheia decât fără ieşire, parafrazând stângace întrebarea pe care o pune autorul. O recenzie fără ieşire pentru o carte fără ieşire. Se poate să ridici ochii şi să începi să te gândeşti, se prea poate să te facă mai precaut, mai greu de cumpărat cu escrocheriile vieţii, imun la alba-neagra bâlciului care te înconjoară şi are pretenţia să te acapareze. Dacă e aşa, n-ai citit în zadar. Adaug o întrebare, pusă de Denis de Rougemont: Şi dacă Diavolul nu este până la urmă decât un mister al Binelui? Ştiu, lucrurile sunt departe de a fi simple… Avem însă o certitudine: “Singurul obstacol ireductibil este Sfântul. Numai un sfânt ar fi la înălţimea acestui fel de eroism în răul pe care-l desfăşoară în zilele noastre adversarul. Iată adevărul care ne luminează, dar ne şi condamnă, căci noi nu suntem sfinţi. Şi cine ar dori, cu adevărat, să devină aşa ceva? Dar, pentru a deveni sau a rămâne oameni, pur şi simplu, în eroziunea universală provocată de neant, trebuie să tindem cu pasiune spre sfinţenie; altminteri, vom fi măturaţi la o parte.” Cu Diavolul nu te lupţi, pentru că rişti să devii tu însuţi demonic, în aceeaşi măsură în care cu o femeie nu te lupţi, ca să nu ajungi cu ea în pat. Îi îndepărtezi pe amândoi, după o vreme, dacă le întorci spatele, concentrându-te pe Albastrul Cerului. Trebuie multă răbdare în suferinţa de a fi ca să devii sfânt, adică exact ceea ce Diavolul nu va înţelege şi nu va avea niciodată…

Autor: Denis de Rougemont
Rating: Denis de Rougemont PARTEA DIAVOLULUI- recenzie - carti
Editura: Humanitas (ediţia românească), Gallimard (ediţia franceză)
Anul apariţiei: 2006 (ediţia românească), 1946 (ediţia franceză)
Traducător: Mircea Ivănescu
220 pagini
cartonată
ISBN: 973-50-1103-4

16 comentarii:

  1. Slab rujmonul asta, ia mai bine afloroaei...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Numele corect este Afloroaiei.

      Ștergere
    2. Daca taceai...
      http://www.humanitas.ro/%C5%9Ftefan-afloroaei

      Ștergere
    3. btw...
      http://www.radioromaniacultural.ro/RadioRomaniaCultural/repere_spirituale/159

      Ștergere
    4. Mea culpa, e gresit scris in Library Genesis. Ar fi fost usor sa caut si pe elefant.ro sau libris.ro.

      Ștergere
  2. https://www.youtube.com/watch?v=Bc3c2MiReAg

    RăspundețiȘtergere
  3. https://frithjofschuon.blogspot.ro/2015/07/sase-paradoxuri-ale-puterii-care-separa.html

    RăspundețiȘtergere
  4. Sa-l asculti si pe Herea...

    RăspundețiȘtergere
  5. Oricum textul de pe blog nu e din metafizica... mai are niste carti interesante...

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu nu înţeleg această asociere între diavol şi femeie. Dacă mă simt inconfortabil în preajma femeilor (de care mă simt atras în special) asta înseamnă că trebuie să le evit şi să mă complac în acea stare în loc să îmi înving fricile astfel încât să pot avea şi relaţii sexuale? Ciudat, eu mă chinui să le seduc şi unii consideră sexul drept un păcat sau asociază femeile cu dracu :)

    RăspundețiȘtergere
  7. @Altruist: eu zic ca laba e sfanta taticu.Si nici riscul sa fii posedat de diavol nu e asa mare.

    RăspundețiȘtergere
  8. Nu a evita femeia e ceea ce e de făcut.
    Ci a o respecta, asa cum Creatorul ne cere, fiecare după cât poate: 1.Căutând o viitoare soție, și nu o sclavă sexuală, sau de alt fel,și după asta, fiecare construind iubire și nu posesiune, și luptând apoi cu ispita de a mai dori o altă femeie.
    2.Fie renunțând la femeie, dacă harul Divin ajută la aceasta, devenind călugăr, și văzând femeia ca o creație trecătoare care te împiedică să fi mai mult cu iubirea veșnică.
    Fiecare alege, cum poate.

    RăspundețiȘtergere
  9. MĂRTURIE: PACT CU DIAVOLUL
    Alo. Te-am contactat în urma cercetărilor tale cu privire la Pactul meu
    forum unde sunt administratorul împărtășesc experiența mea cu tine. Am
    a făcut Pactul acum 12 ani datorită templului spiritual care m-a ajutat
    fă. De când am făcut-o, Sunt fericit cu soția mea și cu mine
    copil.
    Mănânc ce vreau și beau ce vreau. Călătoresc peste tot sau am
    vrei în lume. Nu mai trebuie să lucrez pentru a câștiga bani.
    bani. pentru că companiile mele produc deja destui bani pentru mine. dacă tu
    de asemenea, doriți să faceți ca mine contactați templul spiritual în acest sens
    adresa: espiritualtemplo@gmail.com

    RăspundețiȘtergere
  10. MĂRTURIE: PACT CU DIAVOLUL
    Alo. Te-am contactat în urma cercetărilor tale cu privire la Pactul meu
    forum unde sunt administratorul împărtășesc experiența mea cu tine. Am
    a făcut Pactul acum 12 ani datorită templului spiritual care m-a ajutat
    fă. De când am făcut-o, Sunt fericit cu soția mea și cu mine
    copil.
    Mănânc ce vreau și beau ce vreau. Călătoresc peste tot sau am
    vrei în lume. Nu mai trebuie să lucrez pentru a câștiga bani.
    bani. pentru că companiile mele produc deja destui bani pentru mine. dacă tu
    de asemenea, doriți să faceți ca mine contactați templul spiritual în acest sens
    adresa: espiritualtemplo@gmail.com

    RăspundețiȘtergere