Motto: “Deci tu însuţi, bunule Timotei, trebuie să păzeşti acestea urmând preasfânta explicare, neîmpărtăşind nici în scris, nici în vorbire cele dumnezeieşti celor neiniţiaţi.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre Numirile Dumnezeieşti, I, 8, trad. Dumitru Stăniloae)
Volum postum, alcătuit de Jean Reyor, Perspectivele... conţin câteva eseuri despre structura creştinismului, relaţia dintre esoterism şi exoterism în această religie, câte ceva despre unele organizaţii iniţiatice creştine şi delicata problemă a preluărilor făcute din religiile aflate în extincţie în momentul răspândirii Evangheliei. Prima observaţie este aceea că religia creştină este lipsită de un imperativ intelectual comun tuturor celorlalte: limba sacră. Cu un pic de efort, am putea admite că limba sacră a creştinismului este ebraica, sau am putea să delegăm trăsăturile ei limbilor liturgice (greaca, latina, copta, siriaca şi slavona): invariabilitatea riguroasă a Scripturilor, conservarea sensurilor profunde. După cum bine se ştie, traducerea textului sacru a fost calea spre protestantism şi naţionalisme diverse, iar abandonarea limbilor liturgice a golit bisericile. Peste tot unde limba veche a fost înlocuită cu idiomul vernacular, nivelul în ansamblu al credincioşilor a scăzut până la pierderea reflexului de asociere a religiei cu exigenţa intelectuală.
Interesant este şi faptul că în creştinism lipseşte partea “legală”, impregnarea faptelor şi gesturilor zilnice cu un anume normativism juridic, aşa cum există de exemplu în iudaism şi în islam, ambele tradiţii cu exoterisme puternice. Domnul Iisus Hristos a neglijat cu desăvârşire această dimensiune, pe de o parte practicând ca evreu ortodox prescripţiile ritualice ale religiei lui Moise (deci nu era nimic de adăugat la un corpus existent deja), pe de alta propovăduind “depăşirea Legii”, umplerea cu har a unui exoterism legitim dar în stare avansată de osificare. Mai târziu, atunci când primii creştini au dileme legate de respectarea shariei lui Moise, apostolul Pavel a tranşat: nu există nicio obligativitate în acest sens.
Mesajul hristic se adresează în primul rând poporului ales, dar fără să fie un drept exclusiv al acestuia. Exista, desigur, o “istorie conversaţională” între Dumnezeu şi fiii lui Moise, dar Dumnezeu nu e prizonierul nimănui şi nu lucrează în zadar, dacă i se întoarce spatele bate la altă uşă, unde i se va deschide. Iisus nu aduce o religie nouă, el aduce doar ceea ce lipsea în acel moment în casa lui Israel: reperele sacre, corecte şi vii. Numai că osmoza nu are loc, Iisus nu se “dizolvă” în iudaism, este aruncat afară ca un corp străin, imposibil de asimilat. Ideea de Dumnezeu naţional şi de aproapele naţional sunt principalele dispute pe care le are cu o hermeneutică deviată. Evreii făcuseră din Dumnezeul tuturor un Dumnezeu local, iar oamenii îi împărţeau între cei de-un neam cu ei şi ceilalţi, nevrednici să fie consideraţi oameni. Misiunea lor de restaurare a spiritualităţii întregii umanităţi era într-un impas insurmontabil.
In pofida a ceea ce se crede îndeobşte, pogorârea lui Dumnezeu printre oameni nu reprezintă un “progres”. Contemporanii lui Iisus nu erau mai pregătiţi să-l primească pe Dumnezeu decât strămoşii lor, ba putem spune că dimpotrivă. Cei care îl înţeleg şi-l urmează sunt o minoritate frământată periodic de îndoieli. Atunci când Moise coboară de pe Muntele Sinai, este suficientă o frază pentru ca nişte sclavi a căror conştiinţă de neam este rodul persecuţiilor să-l recunoască pe Dumnezeu: “Eu sunt cel ce sunt.” Multe generaţii mai târziu, evreii aflaţi sub ocupaţia romană nu izbutesc să-l sesizeze pe Dumnezeu întrupat nici după trei ani de activitate. Evanghelia este istoria excepţiilor, Iisus pierde democratic în faţa lui Barnabas şi este huiduit de o mulţime care strigă: “Sângele lui asupra noastră şi a copiilor noştri!” Cine vede aici un progres, sigur nu se referă la dimensiunea intelectuală a receptării dumnezeirii. Este imposibil să nu ne gândim la ironia descinderii Logosului: dacă iudeiii consideră că ocupaţia romană este prioritară, atunci ocupanţilor le va da Dumnezeu ceea ce era destinat iudeilor.
Iisus este un restaurator, un înnoitor, el vine să cureţe poporul ales, să-l întărească în misiunea lui, dar sfârşeşte prin a umple cu har spiritualitatea vestejită a Imperiului Roman. De fapt, planul divin este dus la îndeplinire, cu sau fără instrumentul uman preconizat iniţial. Iar pentru asta începe cu ceea ce trebuie, cu formarea unei căi spirituale esoterice, adaptabilă la orice lege externă, care încet-încet se implantează în corpul bolnav pentru a-l vindeca. Scrierile Sfinţilor Părinţi ne mărturisesc cu prisosinţă caracterul iniţiatic, esenţialmente esoteric, adică elitist şi înalt, pe care îl are la origine creştinismului.
Probabil că în vremea lui împăratului Constantin are loc o schimbare de amplitudine, o revărsare a creştinismului spre oameni însoţită de retragerea esoterismului în diferite forme de organizare care păstrează exigenţele primordiale. Nu e nici o catastrofă, nici o trădare, nici o formă de oportunism. În momentul în care botezul se adresează tuturor, nediferenţiat, încetează să mai fie un ritual iniţiatic, devenind un ritual religios. În ciuda consecinţelor regretabile pe care această deschidere le-a avut inevitabil, a fost justificată şi înţeleaptă, în acord cu circumstanţele de timp şi loc. Dacă creştinismul n-ar fi coborât în exoteric, având în vedere extrema degenerescenţă a tradiţiei greco-romane, Imperiul ar fi fost în scurtă vreme lipsit de opţiuni spirituale mântuitoare. Conciliul de la Niceea, care marchează începutul dogmatizării, sancţionează un fapt împlinit: doctrina se cristalizează în formule clare şi limitate, iar adevărurile de ordin propriu-zis esoteric, prin natura lor inaccesibile celor mai mulţi, sunt prezentate ca “mistere”. Din nefericire, odată cu sensul pe care l-a luat acest cuvânt prin vulgarizare, acestea au început să fie considerate ca ceva imposibil de înţeles, chiar sustras aprofundării intelectuale. Tot ceea ce putea să conducă spre creştinismul originilor a fost acoperit cu un văl impenetrabil.
René Guénon consideră însă că esoterismul nu s-a retras cu totul, fiind identificabil la nivel istoric atât în partea apuseană (Francmasoneria, Ordinul Templierilor, Rosicrucienii, Fede Santa) cât şi la răsărit în transmiterea isihastă. Partea şi mai interesantă este aceea recuperărilor pe care creştinismul le face din religiile anterioare aflate în stare de obscurare intelectuală, de exemplu sub forma încreştinării miturilor druidice (Sfântul Graal), pelerinajul în Ţara Sfântă, amintirea Paradisului (în sanscrită: Paradâsha, în chaldeeană: Pardes). Capacitatea creştinismului de a-şi însuşi vechile mituri, punându-le în relaţie cu pogorârea Logosului, mărturiseşte despre autenticitatea întreprinderii spirituale care a avut loc atunci, dar şi despre inspiraţia înaltă a celor care au pus-o în practică în primele secole. Se ştie că rămăşiţele unei religii care moare (ar fi mai potrivit să spunem că se retrage, sau se obscurează) nu sunt nici pe departe neutre, ele putând fi deturnate înspre o magie deosebit de virulentă. Recuperarea acestora şi angrenarea lor într-un ansamblu viu este o operă de asanare care nu are nimic în comun cu sincretismul new age al zilelor noastre.
Cât priveşte francmasonii, cavalerii de malta, templierii, rosicrucienii şi alte parodii ale zilelor noastre, aceştia nu sunt decât epigoni în raport cu cei ale căror nume le poartă. Masoni anticlericali ce nu mai construiesc catedrale, templieri atei care nu mai au nicio legătură cu pelerinajul în Ţara Sfântă şi alţi “iniţiaţi” de trei parale angrenaţi în grupuri infracţionale transnaţionale sunt simple piese dintr-un imens puzzle contra-religios în care disjuncţia dintre cuvânt şi faptă, deghizările şi ignoranţa sunt nuanţele cele mai des întâlnite. Existenţa unui esoterism creştin în Evul Mediu este un lucru absolut sigur, probele provenind atât de la partizanii cât şi de la adversarii creştinismului. Astăzi însă, nu numai că este foarte greu de ajuns la aşa ceva, dar inclusiv tipul uman capabil de acest drum s-a făcut rar până la dispariţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu