România în anii ciumei

În 1348 Anglia a fost devastată de o epidemie de ciumă bubonică, una dintre cele mai dramatice plăgi din istorie. Cu o perioadă de incubaţie foarte scurtă, mai puţin de o săptămână, uşile caselor unde se producea o îmbolnăvire erau bătute în cuie, întreaga familie fiind practic condamnată la moarte. Se spune că de fiecare dată când ciuma lovea Londra, numărul cadavrelor îi punea în dificultate pe cei care noapte de noapte trebuiau să le culeagă de pe stradă şi să le arunce în gropile comune. În 1348 Anglia a pierdut 25-60 % din populaţie. Omeneşte vorbind, asta înseamnă un om din patru până la mai mult de un om din doi. Abionul a fost capăt de linie, plaga a pornit în Orient (China? India?) şi a traversat toată Asia şi Europa.

În anul imediat următor şi anii care au urmat, plata lucrătorilor a crescut până la dublare. Într-o economie bazată intens pe efortul manual, pierderea forţei de muncă a fost o catastrofă. Economic vorbind, ciuma bubonică a fost foarte bună. Nu pentru PIB, ci pentru oameni. Nu ştiu dacă aţi observat, dar ceea ce e bun pentru PIB nu e bun pentru fiinţele vii, şi reciproc. Dacă un râu este curat, apa din el poate fi consumată, dar PIB-ul nu creşte. Un râu poluat are nevoie de depoluare, şi PIB-ul tresaltă voios. Cancerul este bun pentru PIB. Pornografia la fel. Infracţionalitatea e buna şi ea. Dacă reparăm obiecte PIB-ul suferă, dacă aruncăm PIB-ul se bucură.


România e în anii ciumei. Nu este provocată de muşcătura şobolanilor, noul flagel se numeşte globalizare. Oricare român care pleacă pentru totdeauna de aici este un om care moare pentru locurile acestea. Patru milioane de români plecaţi sunt patru milioane de români îngropaţi. Dacă şi refugiaţii din Orient ne ocolesc, dacă nici pentru ei România nu este sexy, e clar că mai jos de atât nu puteam să cădem. Din pietre ar trebui să ridicăm alţi români, doar că pietrele nu catacdisesc să participe la nebunia noastră. Aş vrea să cred că acum, când ciuma ne-a împuţinat, se vor schimba lucrurile pe la noi. Nu macroeconomic, Doamne fereşte, acolo totul e roz şi pufos, suntem tigrişorul Europei, mândria cursurilor de economie din toată lumea civilizată. Eu leg binele de oameni, nu de statistici.

Numai că ceva mă face să cred că ciuma noastra n-o să fie a bine, nu mai sunt vremurile alea. Proprietarul englez nu-şi strângea catrafusele să producă în Bangladesh, nici nu aducea forţă de muncă din Kenya. Proprietarul şi lucrătorul aparţineau locurilor, când n-a mai fost cine să întoarcă fânul a început marea seducţie a braţelor de muncă, s-au mai dezlegat baierele pungii, au mai putut sufla şi cei fără avere. Noi suntem într-o lume lichidă, noi am luat-o pe ulei. Tinerii au început să scoată colţii, e uşor de plecat pe 1200-1500 de euro în Vest, nu pricep de ce ar sta să lucreze la sfert de preţ acasă. Capitaliştii, singurii pentru care România a zâmbit până acum botoxată, încep să-şi piardă răbdarea, aşa că mai nou studiază situaţia din Ucraina, China, Maroc, locuri în care forţa de lucru nu şi-a pierdut bunul simţ feciorelnic.

Sfertul de secol de la revoluţie încoace a consolidat un singur lucru: dependenţa naţională. Slujbele s-au mutat în Vest, de acolo vin şi produsele pe care le cumpărăm, de acolo ne vin banii şi acolo se întorc. Pe la noi doar se trece. Lipseşte cultura afacerilor, dar avem o solidă cultură a slugărniciei. Nu există niciun program de luptă împotriva sărăciei, nimeni nu-i învaţă pe cei care nu se pot salva singuri cum să pescuiască peşte, sistemul le aruncă doar câte ceva cât să nu moară de foame. Fireşte, “asistaţii sociali” primesc la pachet şi mânia oamenilor “de bine”.

Într-o lume solidă, chiar şi o plagă se poate transforma într-o şansă. Într-o lume lichidă, toată lumea fuge, nimeni nu este obligat să convieţuiască cu nimeni, niciuna din datele unei probleme locale nu trebuie asumată de careva. Oamenilor nu le mai pasă de locurile natale, a dispărut sentimentul apartenenţei. În comparaţie cu noi, seniorii care nu puteau vinde domeniul moştenit şi iobagii legaţi de glie erau cu mult mai responsabili. Multinaţionalele nu au datorii de niciun fel faţă de comunităţi, nu au nici măcar faţă de acţionari, aceştia din urmă fiind demult luaţi ostateci de clasa managerilor. Iar România? România e trecătoarea lupilor.