Frânturile zilei (CXCIII)

Şi o mică bârfă locală: Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj-Napoca, Bulevardul Eroilor, numărul 10, a fost ridicată la sfârşitul secolului XVIII de către ordinul romano-catolic al Fraţilor Minoriţi Conventuali (o ramură a franciscanilor). Se pare că banii necesari lucrărilor ar proveni în cea mai mare parte dintr-o donaţie a împărătesei Maria Tereza. În 1924 Papa Pius al XI-lea a decis să doneze lăcaşul de cult Bisericii Române Unite cu Roma, care o va folosi de acum încolo drept catedrală a Episcopiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla.

În anul 1948, când comuniştii au scos Biserica Unită în afara legii, clădirea a fost dată în folosinţă Bisericii Ortodoxe Române. După 1989 Episcopia Greco-Catolică a cerut să i se recunoască dreptul de proprietate asupra lăcaşului de cult, fiind tratată cu multă tăcere de BOR. A fost nevoie de un proces care a durat 8 ani între Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, proces mutat la mai multe instanţe din ţară pentru ca nu cumva în compoziţia completului de judecată să se afle cineva cu afinităţi greco-catolice, până când Curtea de Apel Ploieşti a dispus restituirea imobilului. Pe 13 martie 1998, BOR a făcut o ultimă încercare de a ignora sentinţa rămasă definitivă: credincioşii ortodocşi au încercat să blocheze accesul greco-catolicilor în biserică, fiind nevoie de intervenţia forţelor de ordine şi a unui executor judecătoresc pentru punerea în posesie a proprietarului de drept. În treacăt fie spus, nerespectarea unei sentinţe rămase definitive este o infracţiune în sine.


O să vă întrebaţi: şi ce importanţă particulară are această biserică printre sutele şi miile de lăcaşuri de cult care au fost furate de complicitatea PCR + BOR? Este un caz care contrazice toate justificările promovate de BOR pentru a păstra obiectul furtului din 1948, demascând fără menajamente ipocrizia şi minciuna. În linii mari, BOR şi-a construit propaganda pe următoarele teze: 1) BOR n-a venit decât să recupereze lăcaşurile de cult care au fost ortodoxe înainte de 1700, şi care deci i-ar fi aparţinut de drept; 2) BOR ar returna cu dragă inimă bisericile furate, dar ce să-i faci, copiii greco-catolicilor de altădată sunt acuma ortodocşi, deci n-a mai rămas cine să le recupereze.

Lăsăm deoparte faptul că nu există un “drept” al BOR asupra lăcaşurilor construite de ortodocşi înainte de 1700 pentru simplul fapt că nu poţi avea, ca instituţie, drepturi anterioare naşterii tale. Autocefalia românească datează de la 1872 şi nu poate pretinde că ar fi fost văduvită de lăcaşurile de cult ale ortodocşilor care s-au unit cu Roma în 1700 pentru simplul fapt că nu poţi avea o proprietate dinaintea existenţei ca subiect de drept. Mai mult decât atât, dacă admitem că în parohiile unde nu mai există greco-catolici este inutil să se restituie lăcaşul de cult, acelaşi argument ar trebui să fie valabil şi în cazul lăcaşurilor de cult furate de PCR + BOR la 1948. Dacă un argument este corect şi valabil într-o situaţie, el îşi păstrează valabilitatea în orice situaţie similară.

Or, în acest caz vorbim despre un lăcaş de cult construit de catolici şi dăruit greco-catolicilor, care nu a aparţinut nicio zi până în 1948 ortodocşilor. Conform propriei propagande, BOR n-a recuperat nimic, ci şi-a apropriat, a dobândit prin alianţa cu puterea politică seculară ceva ce nu a fost în patrimoniul său niciodată, nici măcar în cel al ortodoxiei milenare a poporului român (care nu este sursă de drept, deşi se poate cita cu mult patos şi cu voce tremurată). Dacă ar fi existat o congruenţă cu propriile argumente, BOR ar fi trebuit să cedeze catedrala Episcopiei Greco-Catolice la 1 ianuarie 1990 fără să i se ceară acest lucru, ştiut fiind că păstrarea bunurilor furate este păcat la fel de mare ca furtul însuşi.

În timpul celor 8 ani în care a durat contenciosul dintre Episcopia Greco-Catolică şi Arhiepiscopia Ortodoxă a Vadului, Feleacului şi Clujului, greco-catolicii au ţinut liturghii în aer liber, în toate condiţiile atmosferice, adică inclusiv pe ger, ploaie şi caniculă, în Piaţa Matei Corvin, peste drum de catedrala furată. S-a văzut duminică de duminică existenţa unei comunităţi care avea nevoie de restituirea lăcaşului de cult, infirmându-se teza BOR conform căreia nu are cui să returneze bunurile obţinute prin furt la 1948.

Deşi ar fi putut foarte uşor să stabilească un program de utilizare în comun al catedralei, fie şi de dragul femeilor şi copiilor care participau la serviciul divin în condiţii improprii, vlădica Bartolomeu Anania a decis că “borşul de urzici al greco-catolicilor n-are ce căuta în altarele ortodoxe”, deci uşile au rămas închise, până când le-a deschis sentinţa judecătorească şi poliţia. În 1948 au fost chemaţi în BOR cu arcanul şi episcopii, şi preoţii, şi credincioşii greco-catolici, cărora li s-a recunoscut şi botezul, şi preoţia, şi sfintele taine. Au fost chemaţi în calitate de creştini. Dar când s-a pus problema restituirii roadelor furtului, a apărut problema “borşului de urzici”: brusc, greco-catolicii nu mai erau creştini, nu puteau fi primiţi în altarele lor. Ce-a fost drept cândva nu mai era drept acuma, când interesele deloc înalte dictau o nouă piruetă teologică.

Instanţele româneşti, şi mai nou cele europene, stabilesc fără greş că furtul rămâne furt chiar dacă inculpatul e ditamai Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească, a cărei propagandă naţionalist-sentimentaloidă nu serveşte când trebuie să dovedeşti un drept asupra unui bun lumesc.