Motto: “A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-a-mănuntul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli.” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, în Filocalia, I)
L-am întâlnit pe Denis de Rougemont în anii studenţiei, lecturând L’amour et l’Occident, o lucrare despre metamorfozele dragostei europene, de la Iisus şi până la amantul doamnei Chatterley, trecând prin Tristan şi Iseut, prin Teresa d’Avila, Faust şi Dom Juan. Îmi amintesc că l-am citit cu înfrigurare pe cel care sfida în paginile acelea automatismele noastre, care condamna fără crispare, dar şi fără a cădea în tentaţia lejerităţii ipocrite, modul cu totul special în care marea noastră peninsulă asiatică se raportează la ceea ce-i place să creadă că sunt nişte universalii. Că tezele lui Denis de Rougemont sunt juste – deci departe de a fi buricul universului, suntem o uliţă culturală care-a luat-o aiurea, accelerând cu toată viteza spre un fundac – aveam s-o constat ani mai târziu, în colocviile avute cu un prieten khashmir(ez?), care mi-a replicat după ce îmi ascultă peroraţiile despre mitul lui Dom Juan în cultura hispanică şi franceză: “La voi nu există legi împotriva acestor lucruri?”
