E vineri seara, voi sunteţi desigur obosiţi, eu aşişderea,
aşa că scriem ceva light, de început de week-end. Ceva relaxant, cu parfum,
ceva să ne facă pe toţi să ne simţim bine. Sigur, o să fie ceva zen în acelaşi
timp, ca-n poveştile în care ucenicul este pus să se concentreze pe plesnetul a
două palme, sau să-şi simtă vreme de un ceas piciorul drept. Prin 1998, un
prieten, care pe atunci era web-designer şi care între timp a devenit artist
plastic, mi-a povestit o experienţă pe care a avut-o pe internet. Eram la
început, lucram împreună la un provider, după-amiezile le petreceam în firmă şi
navigam bezmetici. El era mult mai puţin cărunt decât e azi, eu aveam vreo 30
de kg mai puţin.
Îmi zice prietenul meu că a ajuns la un www care i-a afişat
o pagină neagră. Complet neagră. Blackout. Chiar şi pe monitoarele lătăreţe de
atunci, care-ţi ardeau nervul optic prin pupilă şi până-n creier, întâlnirea nu
era confortabilă. Trebuşoara era înainte de bula dotcomurilor, deci expansiune virtuală,
nu glumă, amatorism şi optimism pe toată linia. Trec sub tăcere primele
începuturi pe internet, primele dureri de cap, primele descoperiri, cum
altfel?, fantastice. Pagina aceea neagră trebuia derulată mult-mult-mult,
pentru că era cât vreo zece monitoare puse unul peste altul, şi în josul ei era
un textuleţ minuscul: FELICITĂRI! AŢI AJUNS LA CAPĂTUL INTERNETULUI.
