E vineri seara, voi sunteţi desigur obosiţi, eu aşişderea,
aşa că scriem ceva light, de început de week-end. Ceva relaxant, cu parfum,
ceva să ne facă pe toţi să ne simţim bine. Sigur, o să fie ceva zen în acelaşi
timp, ca-n poveştile în care ucenicul este pus să se concentreze pe plesnetul a
două palme, sau să-şi simtă vreme de un ceas piciorul drept. Prin 1998, un
prieten, care pe atunci era web-designer şi care între timp a devenit artist
plastic, mi-a povestit o experienţă pe care a avut-o pe internet. Eram la
început, lucram împreună la un provider, după-amiezile le petreceam în firmă şi
navigam bezmetici. El era mult mai puţin cărunt decât e azi, eu aveam vreo 30
de kg mai puţin.
Îmi zice prietenul meu că a ajuns la un www care i-a afişat
o pagină neagră. Complet neagră. Blackout. Chiar şi pe monitoarele lătăreţe de
atunci, care-ţi ardeau nervul optic prin pupilă şi până-n creier, întâlnirea nu
era confortabilă. Trebuşoara era înainte de bula dotcomurilor, deci expansiune virtuală,
nu glumă, amatorism şi optimism pe toată linia. Trec sub tăcere primele
începuturi pe internet, primele dureri de cap, primele descoperiri, cum
altfel?, fantastice. Pagina aceea neagră trebuia derulată mult-mult-mult,
pentru că era cât vreo zece monitoare puse unul peste altul, şi în josul ei era
un textuleţ minuscul: FELICITĂRI! AŢI AJUNS LA CAPĂTUL INTERNETULUI.
Desigur, capătul nu-i totuna cu sfârşitul, dar au, aşa, un
aer de familie. Capăt de drum, sfârşit de drum. Capătul internetului, sfârşitul
internetului. Chiar aşa, mai ştie cineva cum era viaţa fără internet? Prin
1993, studenţii se băteau pentru cărţile de la bibliotecă. Existau bibliografii
şi, imediat ce profesorii le dădeau la curs, începea goana după cărţi. Ce se
putea împrumuta acasă era fericire curată. Pentru anumite cărţi, singura
soluţie erau sălile de lectură. Prin 2005, încă mai întrebai printre colegi
cine are cutare carte, ca să te sincronizezi cu el, să mergi s-o împrumuţi în
secunda 1 după ce el o returnează la bibliotecă.
Din 2010 încoace, sălile de lectură s-au golit,
bibliotecarele au fost puse pe linie moartă. Ideea că “informaţia este pe net”
i-a cucerit pe toţi. De ce să mai citim cărţi dacă oricum toată informaţia este
pe net, mi-a spus zilele trecute un elev dintr-a XI-a. N-am ştiut ce să-i
răspund. Nici acum nu ştiu. Nu izbutesc să mă gândesc la cărţi în termeni de
“informaţie”, poate doar la Mersul trenurilor. Nu citesc un roman ca şi cum ar
fi informaţie, nu mă informez cu poezie, fac parte dintre cei care caută
cunoaşterea, nu informaţiile.
Şi totuşi, realitatea fantastică în faţa căreia ne aflăm
este că internetul conţine, în momentul de faţă, o uriaşă cantitate de
cunoaştere. Desigur, mulţi nu ajung la ea din cauza blocajului pe care-l
reprezintă irelevantul. Internetul colportează enorm de mult balast:
divertisment, forme diverse de socializare, pornografie etc. De la fereastra
sufrageriei mele se văd Munţii Apuseni, iar la 3 minute de la scara blocului
îmi pot plimba câinele printr-un lan de cereale; dar, dacă deschid
calculatorul, intru brusc într-o bibliotecă pe lângă care cea din Alexandria ar
părea o glumă bună.
Prin 2003 cred c-am citit primele cărţi on-line. De fapt, am
început cu câţiva ani înainte, cu Bibliothèque Eléctronique de Lisieux şi
Project Gutenberg, pe care le-am descoperit prin
1997-1998, destul de rapid după lansare. Conţinea şi conţine fişiere
tehnoredactate manufacturier, mici ca dimensiuni (în termeni informatici, nu ca
număr de pagini), deci uşor de transportat prin reţelele leneşe de atunci. Prin
2003 am dat însă de cărţi scanate, de pdf-uri lătăreţe, unele de peste 100 Mb.
Mastodonţi informatici, deci. Iar senzaţia de “carte” pe care ţi-o dă un scan e
net superioară celei conferite de un fişier txt ori doc, oricât de îngrijit ar
fi cel din urmă.
Şi atunci, pentru ca lucrurile să fie clare, a apărut
scribd.com. Pur şi simplu, biblioteca. Milioane de cărţi, dintre care multe
gratuite. O coadă de lecturi pentru următoarea sută de ani. Labirintul din
sufrageria mea, şi aşa plină de cărţi. În adolescenţă, pe vremea când revolta
mea împotriva şcolii se consuma în biblioteca oraşului, acolo unde mi se
deschisese şi fondul secret de carte, la care n-aş fi avut acces fără
permisiunea Securităţii, dar probabil că şi bibliotecarele aveau o revoltă de
consumat, împotriva cine ştie cui, ei bine, mi-am dorit să am o casă ai cărei
pereţi să fie plini de cărţi, de jos până sus. Fără să ştiu, visam la
scribd.com.
Biblioteca din Alexandria a fost distrusă în câteva rânduri.
În cele din urmă, a fost aneantizată cu desăvârşire. Este de presupus că nici
marea bibliotecă universală la care avem astăzi acces de oriunde în lumea asta
largă nu va avea o altă soartă. Istoria ne învaţă că, ineluctabil, tot ce are
început are şi sfârşit. Teologia nu face decât să ne confirme: doar Cel fără de
început e veşnic. Pe cale de consecinţă, tot ceea ce are un început e condamnat
la sfârşit. Cei din generaţia mea nu trebuie să-şi imagineze cum ar fi viaţa fără internet; noi ştim prea bine, pentru
că o parte din viaţa noastră a fost aşa. Cu toţii însă trebuie să facem efortul
să ne imaginăm cum va fi viaţa după
internet. Şi e înţelept să ne imaginăm că viaţa post-internet nu va reînnoda din punctul în care s-a oprit
viaţa pre-internet. La fel cum noul analfabetism, cel funcţional, nu are nimic
în comun cu analfabetismul anilor 30-50 din România. Ne aşteaptă pur şi simplu
ALTCEVA! Dar ce?
Internetul acoperă, cumva, nevoia de cunoaștere și informare a oamenilor, la toate nivelurile ei. De aceea există pe net atât cunoaștere cât și informație, pentru că și în mintea noastră există atât cunoaștere cât și informație.
RăspundețiȘtergereApoi, internetul a apărut ca un răspuns la aspirația de a cunoaște și de a ne informa mai ușor. Tot ca un răspuns la o aspirație a apărut și roata. După care a fost înlocuită de anvelopă. Aceasta făcând, la rândul ei, un pas ușor în spate, sau mai bine zis în lateral, spre a-i face loc aripii de avion. Direcția este, prin urmare, evolutivă.
Pe ce axă se plasează internetul? El înlocuiește presa clasică și televiziunea, deocamdată (cărțile sunt, în continuare, citite și de pe hârtie, înțeleg). Presa și televiziunea erau instrumente de manipulare și cenzură a informației. Internetul a schimbat asta în bine; acum te poți exprima liber și poți fi citit de pe întregul mapamond. Informația ne parvine, totodată, mult mai repede, practic aproape instantaneu.
Ce ar urma, așadar, pe această axă? Presupun că în viitorul apropiat, o stratificare a informației și cunoașterii, pe niveluri de profunzime și interes, deocamdată totul fiind un amalgam. După care, cine știe, poate oamenii vor deveni telepați.