Bătrânul Fo-hi şi cartea

Trebuie să fie teribil să-ţi dai seama că eşti un fir de praf în negura timpului. Împăratul chinez Fo-hi, disperat că o bună parte din cunoştinţele strămoşilor se pierd, scrie Yiking (Schimbările în revoluţia circulară sau, pe scurt, Cartea schimbărilor). Toate modalităţile aparente ale Creatorului în creaţie sunt studiate în şaizeci şi patru de simboluri (hexagrame) formând un cerc al cărui ultim element este intim legat de primul. Fo-hi spune că efortul lui este imperios necesar în condiţiile în care contemporanii îi înţelegeau foarte puţin pe strămoşi, sinteza lui revendicându-se de la autoritatea celor ce au fost.

 Înainte de a termina lucrarea, împăratul realizează că va veni o vreme în care el şi lumea sa vor fi, la rândul lor, incomprehensibili noilor generaţii. Ia decizia să-şi dateze opera cu o hartă astronomică a cerului, pentru el timpul fiind un rezultat al veşniciei. Ştim astăzi că Fo-hi a domnit în China începând cu anul 3468 înainte de Iisus Hristos. Ştim foarte bine asta pentru că firul de praf care a fost Fo-hi s-a acoperit de mersul stelelor, intrând astfel în legendă.

René Guénon, Marea Triadă (recenzie)

Zilele trecute, un bun prieten îmi făcea o observaţie justă: chinezii sunt Alteritatea absolută; în comparaţie cu ei, indienii ne sunt de-a dreptul accesibili. Nimic mai adevărat: cu o istorie scrisă mai veche cu câteva mii de ani decât ceea ce constituie pentru europeni începutul Istoriei, perfect autarhici până nu demult, imposibil de cucerit însă fără dorinţa de a cuceri ei înşişi pe cineva (cu excepţia dureroasă a Tibetului), chinezii sunt nu o ţară cu un stat în dimensiunile obişnuite ale cuvintelor, ci singura civilizaţie-naţiune, o planetă aparte ce s-ar putea lipsi fără efort de restul lumii. 

Lucrarea lui René Guénon e o cheie hermeneutică spre universul spiritual chinez, un spaţiu volatil şi care ni se refuză, spre care nu mai găsim azi decât porţi de acces vulgare („pericolul galben”), în detrimentul lucrurilor cu adevărat importante care ne leagă, dincolo de paradoxul aparent al acestei afirmaţii, de Ţara Chitailor. Este o carte despre marile repere ale taoismului, dar în egală măsură despre corespondentele acestora în celelalte forme de spiritualitate ale lumii. Citind-o, ai senzaţia că te întâlneşti cu o gramatică a religiilor, ale cărei categorii, oricât de deconcertant s-ar realiza în „limbile divine”, împlinesc rostul oricărei gramatici normative: fac totul inteligibil.

 Şi mai este Marea Triadă o lucrare despre alchimie, adică despre devenirea antropologiei întru divin. Compararea minuţioasă a principalelor repere ale Căii Spirituale în tradiţiile: hermeneutică, islamică, hindusă şi taoistă vine să întărească teza principală: lumea chineză e o parte organică a lumii noastre, iar în sensul cel mai profund, dincolo de beţişoarele pentru orez, de ceremonia ceaiului, de tchan şi de surânsul enigmatic al mandarinilor, aspirăm cu toţii să devenim Wang…