John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (recenzie)

Motto: “Trei specialişti, un chimist, un fizician şi un economist, naufragiază pe o insulă pustie. Au la ei doar o conservă de carne. Fizicianul: “Eu propun să ne urcăm pe faleza aceasta abruptă şi să izbim conserva de o stâncă.” Chimistul spune: “Eu propun să lăsăm conserva să se corodeze timp de câteva decenii în apa mării.” Economistul spune: “Eu am o teorie...”

 Cartea profesorului John Chrysostom Médaille de la Universitatea din Dallas este despre lucrurile esenţiale pe care teoriile economice moderne le trec întotdeauna sub tăcere. Este o încercare coerentă de a corecta nişte erori peste care trecem, în absenţa reflecţiei adecvate, prea uşor cu vederea. Ca restaurare intelectuală, este sinonimă cu lipirea braţelor lui Venus din Milo. Este o reîntregire a unei discipline ştiinţifice văduvită de cele mai importante capitole. Este o însufleţire a unui mecanism care se învârte de prea mult timp în gol. Iar argumentul este simplu: ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele. Este o lectură despre ceea ce teoria economică omite, şi e de departe mai important decât tot ceea ce pretinde că înţelege.

Un banc bun spune că, la începutul unei crize economice (nu reţin care, au fost prea multe), doi economişti ar fi purtat următorul dialog: “Te rog frumos, poţi să mă faci să înţeleg ce se petrece acum cu bursa de valori?”, ar fi întrebat primul. “Cum să nu, îţi explic imediat”, ar fi zis al doilea. “Nu, te rog frumos, şi eu pot să explic. Ceea ce vreau este să mă faci să înţeleg.” Din dorinţa de a epata, în secolul XX ştiinţa umanistă numită economie s-a străduit să dea impresia că este o ştiinţă exactă, folosind modele matematice aşa cum au făcut ştiinţele naturii. Evacuarea eticii din economie şi înlocuirea ei cu câteva modele facile a fost corolarul acestei tendinţe spre “matematizare”. Este una dintre situaţiile în care o ştiinţă s-a adaptat la imperativul veacului de a exprima adevărul în cifre, cu preţul pierderii adevărului.


Trebuie s-o spunem fără ocolişuri: un sistem economic care evacuează dreptatea din împărţirea profitului este un ansamblu care are nevoie de corecţii pentru a nu se prăbuşi. Ideal ar fi ca partea de câştig care revine capitalului să fie echilibrată cu partea de câştig care revine muncii, situaţie în care sistemul funcţionează optim, reuşind să consume tot ceea ce produce. Numai că acest lucru nu se mai întâmplă din momentul în care legitimarea economiei a contribuit la eliminarea caracterului organic al corpului social (fondat cândva pe îndatoriri şi drepturi aflate în echilibru). Ajunşi în anul de graţie 2017, ştim bine că nici socialismul, nici capitalismul nu funcţionează. Sprijinul continuu al statului de care au nevoie pentru a nu colapsa este dovada care vorbeşte de la sine. Dacă ar funcţiona, capitalismul ar crea o ordine economică relativ stabilă fără intervenţia masivă a statului, fiind capabil să se autoregleze. Or, capitalismul se bazează pe intervenţionismul din ce în ce mai mare al statului pentru a echilibra cererea şi oferta, precum şi pentru a redistribui către forţa de muncă ceea ce lăcomia capitalului tinde să transforme într-un abces economic prin tezaurizare indefinită. Practic, capitalismul are nevoie de stat pentru ca nu cumva, lăsat de capul lui, să-şi devoreze forţa de muncă şi în cele din urmă pe sine însuşi cu aceeaşi inteligenţă cu care o tumoare canceroasă moare imediat după ce dobândeşte victoria deplină asupra corpului-gazdă.

Aproape că am fi tentaţi să primim la pachet un stat puternic care veghează asupra păcii sociale în tandem cu un capitalism dezlănţuit . Numai că noul participant în jocul economic este un gigantic parazit care consumă din ce în ce mai multe resurse, ghiciţi în detrimentul cui? Costul evacuării virtuţilor creştine din economie este suportarea acestui mecanism împovărător care, cu aerul că-l asistă pe lucrător, îşi bagă mâna până la cot în buzunarul acestuia. Probabil pare neinspirată pentru contemporani asocierea pe care John Chrysostom Médaille o face între economie şi dreptate. Şi totuşi, din antichitatea clasică şi până în “evul mediu întunecat”, de la Aristotel la Toma d’Aquino, fundamentul etic al economiei a fost de necontestat. Atunci când în centrul activităţilor economice a fost pus profitul, pe fondul general de contestare a religiei creştine, a apărut ideea că “lăcomia este bună” iar fericirea socială ar decurge din suma lăcomiilor individuale. Printr-o obnubilare intelectuală de proporţii, oamenii au fost convinşi că din adiţionarea unui număr nesfârşit de lucruri rele va ieşi un rezultat bun.

Autorul identifică trei confuzii ale teoriei economice care fragilizează actualul sistem, făcând din existenţa lui o agonie pentru noi toţi, şi anume ideea că banii ar fi o marfă, ideea că forţa de muncă ar fi o marfă şi ideea că pământul (natura) ar fi o marfă. Banii sunt o simplă convenţie socială, o metodă de calcul, dar nu o formă a bogăţiei. Ei au sens în măsura în care există o producţie autentică pe care s-o poată exprima în cifre, şi nu altminteri. În acest moment, banii (creaţi din nimic) au devenit apanajul băncilor, ieşind de sub controlul guvernului. Mecanismul împrumutului prin care banii intră pe piaţă este unul generator de catastrofă, pentru că dobânda nu este creată de bănci, iar în felul acesta întreaga societate productivă se vede înrobită de cămătarii care aşteaptă în orice moment mai mulţi bani decât există în circulaţie.

Capitalul tratează munca la fel ca pe orice marfă, vrând s-o cumpere cât mai ieftin. Numai că, deşi munca are acelaşi statut ca şi o coală de aluminiu, de exemplu, sau un porc, despre care ştim bine costurile de producţie şi nivelul sub care nu putem coborâ preţul de vânzare, capitalul ignoră în mod voit costurile de producţie obiective ale forţei de muncă. De aceea, din punctul de vedere al angajatorului, câştigurile cele mai mari se obţin atunci când salariile sunt menţinute la nivelul de subzistenţă, adică atât cât forţa de muncă să nu moară de foame pur şi simplu. Fireşte, în acest fel se diminuează puterea de cumpărare a clienţilor, capitalismul intrând în ansamblu în criză.

În perioada medievală pământul încă nu se putea vinde, pentru că nu aparţinea oamenilor. Oamenii, seniori, vasali şi iobagi, aparţineau pământului, pe care nu-l puteau părăsi decât temporar şi cu rost. Nefiind realizat de om şi consumat în procesul de producţie, neputând fi nici extins, nici înlocuit cu altceva, pământul era imposibil de echivalat cu convenţia numită bani. În perioada modernă însă, pământul şi-a pierdut specificul din teoria economică şi a devenit, abuziv, doar o altă formă de capital. În felul acesta s-a deschis calea instituţionalizării crimelor faţă de natură, pentru că definiţia proprietăţii până la urmă este aceea de drept de a uza şi de a abuza.

Transformarea banilor în marfă duce la cămătărie şi la înrobirea permanentă a debitorilor. Transformarea oamenilor în marfă duce la spolierea acestora în favoarea capitalului. Transformarea naturii în marfă duce la dezastre ecologice. Aici este rădăcina răului şi aici trebuie lucrat pentru a redobândi echilibrul economic pierdut, pe care intervenţionismul constant al statului nu-l poate recrea decât iluzoriu, pe termen foarte scurt şi cu costuri imense. Emiterea de monedă trebuie să aparţină strict comunităţilor de oameni. Oamenii trebuie să fie stăpânii bogaţiei pe care o creează, iar societatea trebuie să elimine bogăţia obţinută fără muncă, producătoare de dezechilibre. Orice clasă care pretinde să obţină bogăţie fără muncă presupune o clasă care munceşte fără să fie recompensată corect.

Conceptul de salariu echitabil, de sorginte scolastică, a fost readus în atenţia publicului în enciclica Papei Leon XIII, De Rerum Novarum (Despre lucrurile noi), din 1891. Conform acestui document, salariul echitabil este suma suficientă pentru a asigura existenţa unui muncitor cumpătat şi onest şi a familiei sale, astfel încât să nu fie nevoit să îşi trimită soţia şi copiii să muncească pentru salariu; salariul trebuie să îi permită unui muncitor cumpătat să economisească şi să achiziţioneze o mică proprietate. Aceasta este justiţia socială a muncii, aşa cum a fost ea sintetizată la sfârşitul secolului XIX de către cea mai înaltă instituţie a Bisericii Catolice, în acord cu doctrina creştină. Nu este un model matematic, nu vine cu pretenţii de “ştiinţă”, nici nu lasă reglarea salariilor pe seama idolului numit Piaţă sau a negocierilor între cei fără putere (forţa de muncă) şi cei care au prea multă putere (capitalul).

Socialismul s-a prăbuşit în 1989. Capitalismul şi-a dat sfârşitul în 1929, când a fost înlocuit cu intervenţionismul hiperactiv al statului (keynesianism). Acesta a fost la rândul lui înlocuit în anii ’70 de un sistem mercantil care îmbină privilegiile private cu puterea publică. Şi acesta se află astăzi în colaps total. La baza acestora se află, de fiecare dată, nedreptatea economică şi ideea falsă că o economie ar putea fi construită ţinându-se seama de bani mai mult decât de oameni. Pentru ca forţa de muncă să obţină ceea ce i se cuvine, este nevoie de trei lucruri: legi solide (deci intervenţia politicului), sindicate puternice (cu lideri incoruptibili) şi distribuirea proprietăţii. Adică distributism, o stare în care proprietatea este în mâna celor mulţi.

Soluţia propusă de John Chrysostom Médaille, este a treia calea, distributismul, pentru că disputa dintre “socialism” şi “capitalism” este pedalarea între două erori. Nu productivitatea ar trebui să ne preocupe, ci bunăstarea ţăranilor, a micilor întreprinzători şi a nevoiaşilor. Ideea că eficienţa economică aparţine marilor corporaţii este falsă, aceste entităţi supranaţionale au mai multă putere politică decât eficienţă. Puterea politică, şi nu eficienţa, le aduce subvenţii şi privilegii substanţiale din partea statelor naţionale. Tot puterea politică, şi nu eficienţa, le ajută să transfere costurile activităţii lor asupra mediului natural în sarcina comunităţilor sărace. De fapt, corporaţiile produc dezastre ecologice şi sociale tocmai pentru că sunt delocalizate şi rupte complet de oamenii vii, care se nasc, trăiesc şi mor în locuri pe care nu-şi permit să le distrugă şi să plece.

Remoralizarea pieţelor. Relocalizarea economiei. Recapitalizarea nevoiaşilor, a micilor ferme şi a micilor întreprinzători. Revigorarea şi relocalizarea ordinei publice. Acestea sunt soluţiile, despre asta vorbim. Dacă nu ajungem la ele, va fi haos, vulnerabilitate şi prăbuşire. Adică ceea ce avem deja.