Un premiu mult prea Nobel pentru o lume atât de literară

Nu, de fapt Napoleon Bonaparte n-a spus că fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal. Asta e o minciună sfruntată. De fapt, micul împărat se referea la premiul Nobel pentru literatură. Dacă vi se pare că niciun soldat n-a obţinut niciodată aşa ceva, probabil că l-aţi uitat pe Winston Churchill. E drept, acesta n-a fost francez. Şi nici soldat. Însă a participat aşa cum a putut el la al doilea război mondial. În sensul că ne-a lăsat un discurs fabulos.

În caz că l-aţi uitat, este vorba despre un text spus la radio, din care citez un fragment: “We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God's good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.”

N-am idee dacă Hitler avea capacitatea militară de a-i fugări pe briţi centimetru cu centimetru prin marea lor Britanie. Cert e că n-a făcut-o niciodată, preferând să-şi înceapă sfârşitul undeva pe lângă Moscova. Nu cunosc vreun text al unui scriitor român – să zicem, Cărtărescu – ale cărui implicaţii istorice să fi avut o magnitudine comparabilă. E drept că nimeni n-a încercat să citească băţos Solenoid la radio, în timpul emisiunii Germanii au talent. În rest, Winston Churchill avea, în ciuda tuturor împrejurărilor potrivnice, un formidabil simţ al umorului. Mă refer la faptul că era englez, obez, dispepsic şi intoxicat cu nicotină din cea mai bună, bagaj cât se poate de împovărător dacă vrei să faci istoria să râdă.

Se zice că, în timpul unor negocieri al căror istorie, desfăşurare şi scop îmi scapă, Roosevelt ar fi nimerit în camera lui Churchill taman în timpul în care acesta din urmă se schimba. De fapt, îşi schimba doar hainele, nefiind în stare să se schimbe pe sine. Roosevelt ar fi vrut să iasă, printr-o stânjenitoare manevră de marche-arrière, dat fiind că era deja în celebrul scaun cu rotile. Cu burta revărsându-i peste chiloţi, imperialul ar fi exclamat: Intraţi, sir, Anglia nu are nimic de ascuns! Mă rog, neputându-se şi el exprima într-o limbă omenească aşa cum facem noi toţi, ar fi behăit mai degrăbă: “Enter, sir, England has nothing to hide”.

Şi pentru că toate acestea trebuiau să primească un prinos al recunoştinţei, cititorii i-au dăruit buldogului, în hohote de râs calmate cu mângâieri pe burtă, premiul Nobel pentru Literatură. Poate că voi sunteţi şocaţi, dar eu nu. Întâi de toate pentru că literatura nu mai înseamnă mare lucru într-o lume ca a noastră, intens ficţionalizată. Adică, dacă avem maşini de spălat vândute cu reclame erotice, drujbe virilizate, automobile feminizate, asigurări de viaţă angelice şi înmormântări fashion, de ce n-am avea şi premii mondiale pentru literatură conferite la băşcălie? Eu sunt pentru bal, nu pentru spital.

Desigur, dacă această distincţie ar fi fost conferită pentru inovaţii majore în discursul poetic, atunci cel care ar fi trebuit să-l ia în locul măscăriciului brit ar fi fost, neîndoielnic, Louis-Ferdinand Céline. N-aţi auzit de el, desigur, nici 99,99% dintre literaţi n-au auzit. A fost şters din programele universitare, şi şters îi este numele şi în acest moment. A scris mai multe cărţi magnifice, dintre care pe una vă sfătuiesc din tot sufletul să n-o citiţi, pentru că e o carte depresivă, care vă va aduce în pragul celei mai intolerabilei lucidităţi: Voyage au bout de la nuit. Cum s-ar zice: Călătorie la capătul nopţii, dar omofonic este şi Călătorie la capătul plictiselii ori Călătorie la capătul catastrofei. 

Stilistic vorbind, până la Céline n-a îndrăznit nimeni să scrie o pagină de literatură autentică ale cărei propoziţii să aibă toate, dar toate, nu mai mult de un cuvânt. După un Proust curist ale cărui fraze au frecvent câteva pagini lungime, era nevoie de Céline ca de o gură de aer proaspăt după o beţie cruntă cu absint şi gauloises blondes. Undeva mai sus, Céline este ultimul mare tragic, opresatul care nu vede nicăieri nicio soluţie. Se spune că Stalin ar fi dormit cu Voyage au bout de la nuit sub pernă. Mă îndoiesc că dispunea de ediţia integrală, pentru că unul dintre capitole era exact despre absenţa soluţiei la condiţia umană în sistemul comunist. Celealte capitole sunt despre banda de montaj, despre bănci, despre sărăcia care scoate monştrii din om şi despre bogăţia care scoate monştrii din om. Despre foame, despre ură, despre trădare, despre mizerie.

Ah, cum de-am uitat? Louis-Ferdinand Céline, restauratorul interjecţiei în discursul literar, tăticul tuturor înjurătorilor, al tristeţilor şi al disperărilor, a fost bănuit pentru simpatii naziste. Nu în sensul că se rădea pe cap şi jupuia pisici, nu. Nici că ar fi avut vreun statut oarecare în regimul de la Vichy, printre colaboraţionişti. Nici c-ar fi scris vreodată literatură nazistă, însă neîndoielnic a văzut în asta o alternativă la putrefacţia democratică şi la cancerul comunist. De aceea atunci când francezii şi-au eliberat teritoriul, a fugit în Danemarca, unde a aşteptat să treacă furia mulţimilor. Altfel, ar fi fost probabil executat, ca scriitorul Robert Brasillach, sau ar fi trebuit să se sinucidă, ca Pierre Drieu La Rochelle. 

“Daţi-mi tot ce e mai bun şi promit să mă obişnuiesc cu asta!” – nu, nu e de Céline, e de Churchill. Céline a spus: “A fi singur înseamnă a te antrena pentru moarte.” Churchill: “Viciul inerent al capitalismului constă într-o repartiţie inegală a bogăţiilor. Virtutea inerentă a socialismului constă într-o egală repartiţie a mizeriei.” Céline: “Nimic nu este gratuit în lumea asta. Totul se plăteşte, binele ca şi răul, mai devreme sau mai târziu. Binele este mult mai scump, desigur.” Churchill: “Am obţinut mai multe de la alcool decât a obţinut alcoolul de la mine.” Céline: “Nu se moare din cauza datoriilor. Murim doar când nu mai putem face alte datorii.” În rest, cum spuneam, Churchill ne-a mai lăsat nişte anecdote formidabile. Sper c-am fost clar.