Zilele trecute am avut o întâlnire faină cu un tânăr Martor al lui Iehova. Aproape 20 de ani, mi-a fost elev, dedat în ale cititului, cu desăvârşire inteligent şi manierat ca un pui de lord britanic. Am aşa, o superstiţie legată de oamenii a căror minte este vie, o vezi că mişcă, nu că nu mi-ar plăcea prostia în unele dintre ipostazele ei drăguţe. Dar de departe a primat nevoia de a-mi lămuri o nelinişte moştenită de la Montesquieu: “Cum poate fi cineva Martor al lui Iehova?” Nu că n-ar fi cu putinţă, îi văd din când în când în oraş, decenţi îmbrăcaţi, bărbaţii negreşit la cravată, femeile în fuste lungi, alături de un stand de cărţi despre Iisus, Apocalipsă şi alte teme de succes. Dar cum se poate aşa ceva?
Eram interesat de modul în care poate fi un om inteligent neoprotestant, care sunt costurile identitare? Nu mă refer la bani, fireşte, banii sunt ficţionali, adevăratele costuri sunt de altă natură, şi le plătim în fiecare clipă. Ne întâlnim în curtea interioară a unei pizzerii, el cu un fresh, eu cu o bere. Afară plouă torenţial, îmi aprind pipa şi sporovăim. Dinspre tânărul meu adie un aer de puritate şi prospeţime, ca de la sufletul celui care nu a făcut încă niciun compromis, niciun gest strâmb. Da, ştiu că ei nu pun mâna pe armă, am la ţară un vecin Martor care a făcut puşcărie pe vremea comuniştilor pentru dezertare. Cum poate dezerta cineva care a refuzat să facă o zi de armată? Dacă toţi ar fi ca ei, n-ar fi războaie, mai spune.
Practic, tranşăm amândoi aproape la fel dilema: Ce este a lui Dumnezeu? Totul. Ce este al Cezarului? Nişte firimituri cu împrumut. Cum se pot omorâ în război ortodocşii ruşi cu ortodocşii români? Martorii lui Iehova nu se omoară între ei, nici pe alţi oameni. Discutăm, deci, despre virtuţi, adică ceea ce el numeşte “creştinismul practic”. Ortodoxii sunt prea obedienţi, prea respectuoşi faţă de un Cezar iluzoriu. Treptat, descopăr că Montesquieu mai poate fi parafrazat şi altfel: “Cum poate fi cineva ortodox?” Dacă interogaţia privind alteritatea nu se mută şi referitor la identitatea proprie, ai cumpărat bilet dus dar ai omis să cumperi şi biletul întors, rămâi carevasăzică pe drum. Noi avem ritualurile, iar ritualurile sunt salvatoare, dar prea des pierdem din vedere virtutea. De fapt, dacă ortodocşii ar avea “creştinismul practic” al neoprotestanţilor de orice fel, i-ar ocoli toate neliniştile identitare pe care le trăim ca nişte pisoiaşi culţi şi decerebraţi în ultima vreme.
Începem să discutăm despre sola Scriptura şi dăm de Romani 10:13: “Oricine va chema Numele lui Dumnezeu va fi mântuit”. Cum citim, deci? Mă agăţ de text şi-l întreb dacă ştie ce înseamna “chemarea Numelui”. Să vorbim despre Dumnezeu, nu? zice. Păi, nu chiar, e invocaţia ritualică, e vibraţie şi respiraţie, izolare şi repetiţie, disciplină spirituală si transmutaţie. Brusc, realizez: fără Sfinţii Părinţi, fără limbile liturgice, fără ritualuri şi fără dogme. Acesta să fie preţul cultivării “creştinismului practic”? Nu că n-aş aprecia exerciţiul cotidian al frăţiei creştine, pe care cu rare excepţii nu-l găsesc la ortodocşi, dar pe care micile comunităţi neoprotestante l-au dus la un nivel care ar trebui să ne lase visători? De ce copiii protestanţilor sunt în majoritate cuminţi şi parcă din alte timpuri, în timp ce odraslele majoritarilor sunt preponderent scăpate din frâu?
Îl asigur că un creştinism “purificat” nu poate fi decât o pierdere masivă, că tot ceea ce s-a putut recupera din religiile precreştine trebuia recuperat, iar ce nu s-a putut prelua trebuia neapărat distrus. Că istoria primelor secole ale tinerei religii a fost un traseu dirijat de oameni care ştiau bine ce fac, adică aveau şi inteligenţa şi nivelul spiritual de a transforma o cale iniţiatică dedicată câtorva în religia maselor care a fost în Evul Mediu şi încă mai pâlpâie pentru noi. Probabil că asta este cel mai greu de înţeles pentru el, că nu se poate nimic “purifica”, că este periculos să racordezi un organism viu ca Biserica la nişte gânduri, oricât de “înalte” ar părea după criteriile actuale. Că nu putem să ne despărţim de strămoşi fără să ne trezim teribil de singuri şi mici. Că fără îndrumarea celor care ştiu preţul cuvintelor, citim textul sacru şi trecem peste densitatea lui de sensuri deloc “practice”.
Sfânta Treime este un model intelectual despre Dumnezeu, o definiţie pe care Dumnezeu ne-a oferit-o nouă, setoşii de certitudini. Riguros vorbind, Dumnezeu nu trebuie definit, pentru că orice definiţie a Providenţei are dreptate în tot ceea ce afirmă şi este falsă în tot ceea ce neagă. Sfânta Treime este modul în care Dumnezeu a binevoit să ni se reveleze nouă, creştinilor. Altora li s-a revelat altfel. Un pic, un pic, respirăm apofatism, aerul rarefiat şi rece al metafizicii. În momentul în care începi: “Dumnezeu este...” deja minţi, pentru că Dumnezeu nu este, Dumnezeu a creat existenţa, de care nu este câtuşi de puţin condiţionat. Da, îi putem spune şi Yehova, doar că nu în modul “carnal”, nefiind vorba de un nume, ci chiar de absenţa oricărui nume. Şi totuşi, ne cresc aripi de înger atunci când chemăm Numele, după vechile reguli din Filocalie...
M-am întâlnit cu unul dintre foştii mei elevi ca să învăţ un alt mod de a fi creştin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu