În Africa subsahariană există, pentru mai multe etnii, ceea ce lingviştii numesc „cultura tobelor vorbitoare”. Teoretic, este o metodă de comunicare pe distanţe mare asemenea limbajului fumului la amerindieni sau buciumul din Balcani. În practică însă, ingeniozitatea şi complexitatea comunicării este tulburătoare, depăşind cu mult tehnici similare, antropologii vorbind despre cel mai dezvoltat surogat al sistemului acustic cunoscut în lume.
Instrumentul acestei comunicări, impropriu numit tobă, este un cilindru de lemn golit pe dinăuntru, care poate produce două tonuri, ceea ce este suficient. Spre deosebire de toba clasică, golul nu este acoperit de nicio membrană. Tonul grav este considerat „masculin”, tonul înalt este „feminin”. Chiar dacă tehnica este utilizată de vorbitorii mai multor limbi (lokele, duala, yaunde etc), principiul este întotdeauna acelaşi: tonurile joase ale limbii sunt marcate cu tonurile grave ale instrumentului, tonurile înalte cu tonuri înalte. Multe dintre limbile africane sunt limbi tonale. Este relativ greu de înţeles pentru un român, pentru că româna nu este o limbă tonală, deşi ocazional tonurile pot aduce semnificaţii.
Încercaţi să vă imaginaţi că aţi vrea să transmiteţi o propoziţie în limba română utilizând un cod format din două clape ale unui pian. Imposibil, nu? Imposibilul nu este însă african. „Cuvintele” transmise de tobele vorbitoare sunt de fapt construcţii foarte complexe care trebuie reţinute fiecare în parte. De exemplu, cuvântul „lună” va fi bătut în tobă „luna se uită spre pământ” negreşit de fiecare dată când transmiţătorul va voi să comunice „lună”. Pentru „cadavru” – „cadavrul care zace cu spatele la nori”. Pentru „război” – „războiul care ne cere să fim atenţi la ambuscade”.
O comunicare cu tobele durează, din cauza dar şi datorită stereotipiilor care o codifică, aproximativ de opt ori mai mult decât una prin viu grai. Nimic nefiresc, culturile orale gândesc prin intermediul expresiilor memorabile, închise în formule, stereotipizate. Şi aici începe partea frumoasă. Cum se spune în limbajul tobelor vorbitoare la „Nu-ţi fie frică”? „Adu-ţi inima înapoi în gură, inima în afara gurii, ia-o înapoi de acolo de sus.” Dar la „Vino înapoi?” – „Adu-ţi picioarele înapoi de pe calea unde merg, fă-ţi picioarele să meargă cale întoarsă, pune-ţi picioarele jos, în satul care e al nostru.” Stereotipizarea nu exclude creaţie permanentă: Dumnezeul creştinilor este „Tatăl cel viu care a coborât de sus”. Puterea colonială este: „Ţara este în sclavie, toţi cei care supravieţuiesc devin sclavi.”
În mod evident, sofisticarea incredibilă a comunicării este cheia dezambiguizării. Însă ar mai putea fi ceva, greu de acceptat pentru cei din cultura noastră. Nu, nu mă refer la faptul că civilizaţiile orale puteau fi fantastic de complexe, în moduri la care noi nu putem nici măcar visa. S-ar putea ca multe dintre lucrurile care trec pentru noi drept imuabile să fie altfel într-o astfel de de civilizaţie. Într-o zi, un camerunez spunea la o masă rotundă: „Nu sunt sigur că sunetele dispar. Cu mulţi ani în urmă, îmi amintesc că străbunicul meu, auzind sunetul unei tobe din satul nostru, a pus mâna pe frunza cu care alunga muştele şi a agitat-o prin aer ca şi cum ar fi vrut să-l cureţe. Noi, copiii, am tăcut. Iar el ne-a spus ceea ce toba zisese cu mult înainte ca noi să începem să fim atenţi la ea.” Verba volant? Verba manent.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu