Frânturile zilei (CLXXXI)

Shakespeare este nemilos cu vulgarul, cu hlizeala şi cu prostia. Pe toate trei le găsim îngemănate în Henric al VI-lea într-o recrudescenţă carnavalescă a opincii, o răscoală ţărănească mânată de un foarte oarecare John Cade, pretins bastard de nobil. Mulţimea vrea să ardă arhivele şi judecătoriile, să elimine Parlamentul şi legile, să introducă proprietatea de-a valma. John Cade vrea să fie rege, să dea toate legile şi să ia fecioria tuturor fetelor din regat înainte de măritiş. Iar femeile să aparţină tuturor: “noi ordonăm şi comandăm ca femeile lor să fie atât de binevoitoare, cât inima poate dori şi limba poate cere.”

Petrecerea nebună se limitează la incendii şi asasinarea nobililor cărora nu le pot reproşa nimic decât ceea ce sunt. Condamnarea la moarte a unuia este halucinantă: “Luaţi-l, curăţaţi-l, vorbeşte latineşte!” Magma nestăpânită reproşează apariţia şcolilor de gramatică şi condamnarea sub domnia legii a hoţilor şi-a ucigaşilor care, fiind neştiutori de carte, pentru asta ar fi meritat să trăiască. Climaxul ororii este atins atunci când John Cade cere ca doi nobili să fie decapitaţi iar capetele lor, cocoţate în vârful unor prăjini “să se sărute, căci se iubeau mult când trăiau”.

Printre aburii groşi de destrăbălare acră, zărim cu claritate fantasmele: distrugerea memoriei colective, eliminarea intelectualităţii, eradicarea proprietăţii private, concentrarea puterii legislative într-un singur om fără cenzura tradiţiei (practic, satrapii, oligarhii şi dictatorii antichităţii n-au visat la această libertate), desfiinţarea familiei prin obligativitatea desfrâului. Cu această colecţie de teme, actul IV al celei de-a doua părţi a piesei Henric al VI-lea anticipează galeria ororilor pe care le vor înfăptui aievea revoluţia franceză de la 1789 şi revoluţia bolşevică din octombrie 1917.