Rostul ghicitorilor de altădată era să-l pregătească intelectual pe om pentru întâlnirea cu diavolul. Matricea acestei întâlniri ne-au lăsat-o vechii greci: un monstru stă pe drum şi-ţi spune o enigmă. Dacă o dezlegi - treci mai departe, dacă nu – ţi se întâmplă grozăvii. Pe demon nu-l birui decât dacă-ţi funcţionează intuiţia intelectuală (dacă “ghiceşti”), nu te ajută nici exerciţiul analitic al deducţiei şi cu atâta mai puţin repetarea papagalicească a unor fraze construite de alţii. Discernământul e fratele intelectual al cernutului ţărănesc, doar că e pe dos: boabele mari trec, boabele mici rămân.
“Fool is fair and fair is foul”, spun vrăjitoarele în prima scenă din Macbeth (Shakespeare). Chiar dacă nu se spune, se subînţelege: ghici cine suntem noi, care te aşteptăm aici pe tine? Urâtul este frumos şi frumosul este urât – noi suntem agenţii subversiunii, noi îţi întoarcem lumea pe dos, noi te proiectăm în parodie. Fraza pare fără legătură cu contextul, nimeni nu întreabă, nimeni nu răspunde. E semnătura diavolului, care negreşit se recomandă, precum demonul din Harap-Alb: “Chima răului pe malul pârăului” – schema Răului, arhetipul său primar, necorupt de niciun contingent.
Maestrul deghizărilor nu face economii: adevărul deghizat în ghicitoare, ghicitoarea deghizată în vorbă fără rost. Ghicitorile sacre vin fără avertisment şi trec neobservate pentru cel care nu veghează, pentru cel neatent şi care nu le intuieşte greutatea intelectuală. Diavolul joacă după alte reguli: am început să joc cu tine, nu mă interesează dacă vrei sau nu; tot ce e clar poate fi rostit în dodii, tot ce e important poate fi spus lejer. Diavolul este onest, în confruntarea cu noi nu foloseşte decât armele pe care noi înşine i le punem la dispoziţie: păcatele şi viciile noastre. Cu fiecare ghicitoare neobservată îi aducem ca ofrandă prostia noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu