Mi se reproşează prea des că sunt din cale afară de sensibil în problema refugiaţilor. Şi cum ar putea fi altfel? Străbunicii mei materni s-au refugiat din Basarabia în Regat atunci când românii au cedat-o fără să tragă un foc de armă. Străbunicii mei au pierdut pe drumuri, de la mizerie şi frig, şase copii din şapte. Strămoaşa mea maternă a îngropat, ca refugiat, şase sicrie mici. Părinţii mei s-au născut ca refugiaţi la câteva sute de kilometri de casă, în 1948, anul în care moldovenii şi-au luat familia în căruţă şi au părăsit Moldova cea bogată ca să lucreze cu ziua în Dobrogea şi Ardeal pentru un blid de mâncare. Născuţi din mame care au străbătut ţara cu piciorul când erau borţoase, ai mei au trăit o viaţă fără să se simtă vreundeva acasă.
Duc exilul şi refugiul alor mei în carnea mea, deşi sunt tot ce poate fi mai casnic şi mai stabil. Ca răzbunare pentru drumurile lor, m-a făcut Dumnezeu în stare să nu plec nicăieri, să n-am nevoie de nicio schimbare de peisaj, să detest visceral turismul, fie şi în formele lui “nobile”. Drumurile moşilor şi strămoşilor au ajuns acasă în mine, le-a pus Dumnezeu hotar în şobolanul care sunt eu. Să nu-mi spuneţi că refugiaţii mei aveau drepturi, iar cei veniţi din Africa şi Asia n-au. Că ai mei nu tulburau fantastica identitate românească, în vreme ce ăştia o tulbură. Eu cred că poporul ăsta de hoţi şi de slugi, de creştini căldicei care-şi avortează pruncii şi vor să trăiască precum cei din televizor are nevoie strigentă să se întâlnească cu alte culturi, în care oamenii îşi respectă principiile religioase oricât le-ar fi de greu, care ştiu să facă negoţ şi care n-au pierdut antrenamentul vieţii fără patron.
Nu-mi povestiţi de teama de a vă pierde identitatea. Secole de-a rândul, cei care s-au aşezat pe pământul nostru şi-au pierdut-o şi au devenit români. Dacă voi sunteţi mai fricoşi decât strămoşii din urmă cu sute de ani este pentru că, realist vorbind, v-aţi pierdut identitate demult. Cred şi eu, efectul batjocoririi religiei şi a tradiţiilor nu putea fi altul, culegem doar ce-am semănat, nimic mai mult. Caz în care, aveţi neapărat nevoie de una autentică, pentru că oamenii fără identitate îşi trăiesc moartea, nu viaţa. Poate chiar, cine ştie, identitatea tragică şi demnă pe care o aduce pentru voi în geamantan, darul pe care nu puteţi să-l cumpăraţi cu toţi banii din lume, un arab sirian sau un african somalez.
Nu-mi povestiţi de neamuri, neamurile sunt blestemul Turnului Babel pe care-l ducem cu toţii cu noi. Dumnezeu l-a creat pe Adam, n-a creat nici români, nici germani, nici thailandezi. Trebuie să ne lepădăm de această iluzie ca să ne regăsim umanitatea adamică pierdută. Vietnamezi, congolezi, americani, suntem totuna. Nu-mi spuneţi de identitatea creştină, dacă asta ne împiedică să fim oameni, mai bine dăm foc la creştinismul prost din capul nostru şi ne întoarcem la vorbele lui Iisus şi ale Apostolului Pavel. Nu-mi vorbiţi de graniţe, marea problemă e sârma ghimpată din minţile şi inimile noastre, până n-o s-o scoatem n-o să fim cu adevărat oameni.
Detest creştinul care moare de grija bugetului de asigurări sociale, creştinul posesiv şi gelos care se teme de minarete şi nu vrea să-l împartă pe Dumnezeu cu musulmanul sau cu evreul, cu hindusul sau buddhistul. Care e convins că doar el se poate mântui, dar în acelaşi timp se teme că şi-ar putea pierde identitatea (ce-i aia?) prin simpla prezenţa a Celuilalt. Creştinul care e gata să pornească o “cruciadă” împotriva imigranţilor dar n-are nicio problemă cu camăta, cu exploatarea sexuală a femeilor, cu pornografia, cu alcoolismul endemic.
Visez la un creştinism fără frică şi la un românism generos. La un creştin care nu face pe el în preajma musulmanilor şi la un român care nu se simte ameninţat nici de Abdallah, nici de Ngoro Ngoro. Fără stridenţe şi fără fuste aruncate în cap, cum a fost creştinul atunci când Biserica lui era în el, nu la masă cu domnii, cu mâna făcută greblă pe punga lui Iuda. Un creştin care ştie că principiile sunt osatura lumii, şi că nu le poţi ignora sau extirpa fără să transformi Creaţia într-o masă gelatinoasă şi suferindă, că principiile îl ocrotesc chiar şi atunci când îi cer să-şi calce pe interesele de moment, sau chiar să moară pentru ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu