Frânturile zilei (CLXXXVIII)

Periodic aud, de la diverse cunoştinţe, că soluţia pentru democraţia noastră disfuncţională, problemele endemice ale familiei, absenţa spiritului întreprinzător şi orice problemă mai vreţi voi (circulaţia haotică, alcoolismul cronic, corupţia generalizată) ar fi una singură: EDUCAŢIA. Panaceu dincolo de îndoială, mama şi fiica tuturor problemelor noastre mici şi mari, toate speranţele, reproşurile şi emoţiile o vizează. Românul simte în fiece clipă a vieţii sale că trebuie lucrat la educaţie, că nu avem suficientă educaţie, că un plus de educaţie ar schimba fantastic şi diametral lucrurile.

Iar acest panaceu ar trebui să fie distribuit în cadru organizat (românii sunt mari iubitori de ordine, cu condiţia să fie închisă în spaţii cu care ei nu se mai intersectează, de exemplu şcoala), în cadenţa programelor şcolare ideale, de către profesionişti geniali şi dedicaţi. O şcoală performantă, adusă de renii Moşului tocmai din Finlanda şi implantată organic în tradiţiile seculare ale poporului nostru, bună ca o maşină de formula 1 dar ieftină şi multă ca braga turcească, care să scoată români verzi competitivi la export dar dependenţi de ţară şi incapabili să se despartă de ea cum nu se dă pruncul dus de lângă biberonul cu milupa.

Dragii mei, eu vă spun, dimpotrivă, că avem enorm de multă educaţie, cam din momentul naşterii şi până pe la vreo 30 de ani, sau mai mult, din ceasul trezirii, oricât de tardiv va fi el, şi până târziu spre dimineaţă, când ne culcăm rupţi de internet. Educatorii naţiei suntem toţi, profesorii au doar ceva responsabilităţi cunoscute în dreptul civil sub numele de paza juridică a elevilor şi ucenicilor. Chiar dacă transferaţi asupra şcolii aceleaşi aşteptări pe care le aveţi într-un restaurant (sunt profesionişti, ştiu ei mai bine ca noi să dreagă ciorba), educaţia e cu totul altceva decât o pizza pe care nu reuşeşti s-o faci acasă.

Te trezeşti dimineaţa, te scarpini în chiloţi de faţă cu nevasta şi copiii: ai făcut educaţie. N-ai nicio carte în casă dar ai câte un televizor în fiecare cameră: ai făcut educaţie. Urli ca un apucat pentru că ţi-a tamponat uşor bemveu’ în trafic o handicapată: ai făcut educaţie. Mergi neapărat în concediu la grecii care ştiu să facă turism, ceea ce românii nu vor şti niciodată în ţara lor de căcat: ai făcut educaţie. Fiecare ipostază în care te surprind copiii tăi este una de educaţie, tu eşti maestrul lor, te vor copia şi când vor crede despre tine că eşti un cimpanzeu expirat şi ridicol, vei continua să trăieşti prin ei chiar şi când te vor abandona în azilul de bătrâni, aşa cum ai făcut tu cu bătrânii tăi (educaţie, nu ţi-ai fi închipuit, nu?).

Scuipăm seminţe şi aruncăm chiştoace pe stradă? Facem educaţie. Suntem nemulţumiţi etern de clasa politică, de preoţi, de angajatori, de vecini, de ceilalţi? Facem educaţie. Şcoala este doar un loc comod în care ne trimitem copiii pentru a fi supravegheaţi de adulţi, obligaţie de care micii nostri heruvimi se achită cu ostilitate, adică aproape imuni la educaţia pe care ar putea-o primi acolo. În schimb, sunt mult mai receptivi la medicii care le dau scutiri fake pentru o ciocolată, învăţându-i corupţia, la muzica cu versuri debile pe care le învaţă pe de rost, la filmele superproaste cu hoţi drăguţi care au parte de bani mulţi şi de femei în căutare de sex oricum, oriunde.

Ne place sau nu, educaţia e ca un vehicul, depinde de noi unde ne duce. E un vas care trebuie umplut, iar conţinutul îl decidem noi. Şi Stalin, şi Hitler, şi Lenin, şi toţi marii criminali în masa ai secolului XX au fost persoane foarte educate, cu diplome şi mulţi ani petrecuţi pe băncile şcolii. Bombele care au ucis jumătate de milion de persoane la Hiroshima şi Nagasaki nu au fost operele unor băieţi care au chiulit de la şcoală, dimpotrivă. Otrăvirea populaţiei cu produse cancerigene este rodul cercetărilor făcute în laboratoare de către oameni de ştiinţă respectaţi. Poluarea endemică şi distrugerea resurselor neregenerabile sunt decise de oameni care au studiat foarte mult înainte de a da mediul înconjurător peste cap.

Problema e că noi vrem comportament virtuos şi-i spunem neinspirat“educaţie”. Adică vrem conţinut bun, vrem modestie, vrem răbdare, vrem altruism, vrem cumpătare, vrem tenacitate. Aşa ceva nu livrează, după ştirea mea, nicio programă şcolară din lumea modernă, acestea se transmit în familie şi în biserică. Adică părinţi care să ilustreze prin comportamentul lor (nu discursurile, educaţia e mult mai puţin discursivă decât credem) virtuţile atemporale, aşişderea vecini, preoţi, vedete media şi oameni politici virtuoşi. Educaţia este făcută în fiecare clipă de fiecare dintre noi, copilul este al familiei, al comunităţii şi al societăţii în ansamblu.

Nu sunt naiv, nu visez o societate în care toată lumea să fie de partea binelui. Aşa ceva probabil că n-a existat niciodată în istorie (fiind conştient că ceea ce numim “istorie” este o etapă destul de recentă din ciclul cosmic). Doar că, pentru formarea discernământului trebuie ca un copil să găsească în preajma sa suficiente modele pozitive. Ei bine, intuiţia îmi spune că în multe locuri foarte mulţi cresc acum fără să mai aibă contact cu tipurile umane salvatoare, cu o presiune irezistibilă din partea modelelor negative, deasupra rezistenţei lor. Personajele negative au ajuns la masa critică, ne creştem copiii printre zmei cretini, balauri hoţi şi babe-cloanţe sexy. Un profesor tâmpit, un tată absent, un cântăreţ diabolic, o vedetă vicioasă sunt, dacă tragem linia, asasinii copilului de azi şi ai adultului de mâine. Cu toţii lucrează în branşa educaţiei, toţi construiesc caractere prin cea mai sigură metodă, care nu dă greş niciodată: forţa exemplului personal.