Frânturile zilei (CLXXXIX)

Galii se temeau că cerul ar putea să le cadă în cap, dovedind prin asta că ştiu mai bine ce este firmamentul decât toate teoriile moderne despre cosmos. Creştinii ortodocşi se tem că religiile s-ar putea amesteca, făcându-ne să rătăcim astfel drumul mântuirii. Pentru cei din urmă am un îndemn spre relaxare: pe de o parte, acest lucru s-a produs; pe de alta, nu se întâmpla niciodată. Deşi pare paradoxal, nu este aşa, pentru că realitatea e organizată pe planuri diferite de coexistenţă care nu se opun unul altuia pentru că nu se intersectează. Iar noi, bine mersi, cu ale noastre, ne-am putea concentra pe lucrurile care chiar contează, dacă am şti de ce să ne fie frică şi de ce nu.

În haosul spiritual al secolului XX şi-a făcut loc o “mişcare” (spunem aşa luând în calcul aspectul ei dinamic, deşi i-am putea spune la fel de bine “adunătură”, sau chiar “cloacă”, după alte criterii) numită New Age, un melanj format din mai multe doctrine spirituale legitime la ele acasă şi în deplinătatea lor, dar preluate în răspăr, agreabile pentru că au fost selectate şi amputate în funcţie de bunul plac, presărate în câteva puncte cu credinţe moderne pentru a face totul mai uşor de acceptat (îndeosebi credinţa în progres, căutarea fericirii şi a libertăţii, individualism şi relativism). Această salată spiritualistă conţine referiri la “energii”, droguri, sex liber (toţi aparţin tuturor, familia este o instituţie burgheză), credinţa că tehnologia va aduce prosperitatea (sau, dimpotrivă, că renunţarea la tehnologie va aduce libertatea), reîncarnarea pe pământ în diferite forme de viaţă în funcţie de karma anterioară etc. Un pic de hinduism (rău şi prost), Iisus este un maestru (dar nu Fiul lui Dumnezeu), cuvinte de la musulmanul Rumi (dar nu at-tasawwuf ori sharia), ceva anecdote cu Buddha (mai puţin partea cu asceza), şamanism (aici intră ceva magie, inclusiv spiritism, lucru pe care şamanii nu l-au făcut niciodată).


Mişcarea New Age refuză orice disciplină spirituală, atât sub forma exerciţiilor ascetice cât şi a ritualurilor neştirbite, orice predanie imuabilă, orice studiu al limbilor sacre şi a hermeneuticii tradiţionale a textelor sacre, orice respect pentru autoritatea spirituală. În numele dorinţei de retrăi Epoca de Aur a acestui ciclu cosmic aici şi acum s-au abandonat orice constrângere, orice sacrificiu şi orice urmă de minimă moralitate. Bunele intenţii sunt împletite cu ignoranţa grosieră, iresponsabilitate şi incapacitatea anticipării consecinţelor. Acesta este amestecul religiilor, poate fi găsit în “aşramuri” din India deschise turiştilor euroamericani, pe plaje nudiste din Germania sau tabere “esoterice” din America. Există, e un curent puternic (memele New Age, prin intermediul filmelor hollywoodiene, au devenit familiare tuturor), şi uite că nu ne trage nimeni dinspre partea aia nici să ne cipeze, nici să ne tatueze cu 666.

Pe de altă parte, amestecul religiilor nu va avea loc. Umanitatea are în acest moment enorm de mulţi oameni care, capabili sau nu să înţeleagă bagajul intelectual al religiei proprii, sunt cel puţin foarte ataşaţi de forma în care moştenirea lor spirituală se prezintă: ritualurile şi mentalităţile. Este propriu-zis imposibil să pui la un loc un creştin, un musulman, un hindus şi un buddhist şi să reuşeşti să-i faci “să-şi amestece” religiile. Credincioşii fideli tradiţiilor lor nu ar găsi niciun motiv pentru care să mixeze formele lor pentru simplul motiv că fiecare este foarte mulţumit cu ceea ce are şi nu găseşte niciun motiv să îmbunătăţească ceea ce este, în ochii fiecăruia, şi pe bună dreptate, o reflecţie a perfecţiunii divine. Ideea că, dacă împart aceeaşi arie geografică, vreunul şi-ar pierde “identitatea”, este contrazisă de Orientul în care acelaşi spaţiu este împărţit de oameni cu tradiţii spirituale diferite şi care se feresc de sincretism ca de foc. Pierderea identităţii are loc, de fiecare dată, prin modernizare, prin ieşirea din tradiţie şi adoptarea unui ateism de facto.

Aşadar, nu, cerul nu o să ne cadă niciodată în cap, ceea ce e mai degrabă trist. Un duşman exterior, palpabil, care să vină cu laserul şi să ne spună “te tatuezi sau mori” ar fi o soluţie simplă, clară, neîndoielnică şi salvatoare pentru agonia postmodernă a creştinismului. O viaţă trăită prost, fără intransigenţă şi pricepere, pe care s-o răscumpărăm (juridic) fără s-o fi vindecat vreodată (medical). O pilulă de mucenic care să ne netezească drumul spre paradis, ca o spovedanie mai agitată şi penibilă la finalul vieţii. Marea noastră teamă secretă este că, deşi suntem tâlhari, nu ne va urca nimeni pe o cruce unde să ne convertim de-a binelea, la repezeală, pe ultima sută de metri. Ne visăm mărturisitori şi trăitori pentru că ne-am ratat vocaţiile de cărturari, de asceţi, de făcători de miracole şi de profeţi.