Naţionalismul ar trebui să fie o ancorare în concretul etnic, conştientizarea unei moşteniri la care au lucrat nesfârşit de mulţi oameni dinaintea noastră. Suntem români ne începem drumul spre universalitate ca atare. Pornim în viaţă de la o certitudine frumoasă dar pe care, pentru a ne realiza spiritual trebuie s-o depăşim. Un sfânt român este un nonsens, pentru că restaurarea stării adamice presupune depăşirea multor condiţionări, adică inclusiv a etnicităţii. Ca să nu mai discutăm că îndumnezeirea presupune depăşirea condiţionărilor umane, de aceea sfântul aparţine tuturor, fiind cu adevărat universal.
Nu cunosc decât un singur român care a acces la universalitate prin artă, şi acela este Brâncuşi. Limbajul e un vehicul care, inevitabil, te face prizonierul neamului tău, de aceea Eminescu nu este un bun exportabil, e doar bucuria noastră, a românilor. (Aici simt c-ar trebui să devin brusc foarte liric, pentru a-i avertiza pe idioţii care vor citi aceste rânduri că îl iubesc pe Eminescu, dar sunt mult prea nepăsător în privinţa incapacităţii idioţilor ca să arunc cu confetti retorice.) În sculptura ideilor pe care a făcut-o Brâncuşi te recunoşti de oriunde ai veni din lumea largă, cu condiţia să ai acces la idei. Paşaportul spre Brâncuşi este intelectul, iar în lipsa acestuia poţi utiliza ipocrizia convenţională a snobismului. La Eminescu nu vii neînarmat şi, cum poeziile lui nu se pot vinde la licitaţie pe sumele fabuloase pe care le-ar merita, ipocrizia e oarecum fără obiect (excepţie, desigur, când vrei să provoci o erecţie naţionalistă în masă, atunci dă bine să fii lacrimogen pe versuri eminesciene).
Naţionalismul toxic este autoreferenţial: ceea ce e bun pentru naţiune devine Binele, ceea ce e rău este etichetat ca Răul. Cum criteriile naţiunii şi criteriile lui Dumnezeu nu coincid decât foarte rar, naţionalismul exacerbat este prin natura lui idolatru şi demoniac. Când glanda naţionalismului se umflă, Biblia trebuie închisă şi aruncată la ghenă, pentru că poporul este adevărul, calea şi viaţa. În umbra naţionalismului, creştinismul poate supravieţui doar ca scuză a identităţii naţionale, în care este primit ca un măscărici strălucitor şi care joacă cum îi cântăm noi.
Blocat în naţionalism, creştinul urlă “trădare!” dacă încerci să-i explici că principiile imuabile sunt deasupra poporului, că o ticăloşie comisă la un moment dat de oamenii politici se plăteşte până într-a şaptea generaţie de la vlădică la opincă, pentru că împreună ne ţinem, ori că binele făcut unor nenorociţi ai sorţii aduce la rândul lui bine, pentru că cei mai mici fraţi ai lui Hristos pot fi din orice neam, că identitatea creştină turtită de identitatea naţională se sufocă şi moare. Naţionalistul nu înţelege că naţionalismul este o religie care-ţi solicită să crezi în ea, în care “te mântuieşti” prin naştere şi “eşti damnat” dacă ai făcut alegerea neinspirată să te naşti în alt neam. O religie ai cărei sacerdoţi sunt uneori nişte tipi mici şi cu mustaţă sub nas care urlă posedaţi la microfon despre “poporul superior”, “spaţiul vital”, “misiunea istorică” şi “trecutul glorios”.
Julien Benda, Tradarea carturarilor, parafrazez: nationalismul, un rest de paganatate, limba, o pedeapsa de la Dumnezeu; cum pot fi acestea mantuitoare?
RăspundețiȘtergere