Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de Aur (recenzie)

Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)

 Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligatoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.

 Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.

Cu îngerul de piepţi

Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor.” (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia “este minunat” (29). Mai aflăm că “Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el” (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). “Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului”, ne mai spune textul… O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.

Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile… Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.