Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: “Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor.” (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia “este minunat” (29). Mai aflăm că “Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el” (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). “Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului”, ne mai spune textul… O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.
Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile… Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.
Limba ebraică foloseşte pentru îngeri cuvântul malakh, cu pluralul malakhim, al cărui prim sens este acela de “mesager”. Tulburător, profeţii sunt şi ei numiţi malakh, ca de exemplu Moise în “El a trimis un malakh şi ne-a scos din Egipt.” (Numeri 20, 16). Omonimia cuvântului malakh este altminteri foarte vastă, şi îmbrăţişează Inteligenţele, sferele şi elementele, fiindca toate se supun lui Dumnezeu.
Capitolul 49, numit Îngerii, din Ghidul rătăciţilor, tratatul rabbinului Moise Maimonide, începe cu sentinţa: “Nici îngerii nu au corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie.” În Scripturi sunt numiţi când “bărbaţi”, când “femei” (în “Şi am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză” – Zaharia 5, 9), când “vânturi”, când “îngeri”. Rabbinul contină: “Ştii că percepţia a ceea ce este lipsit de materie şi complet în afara corporeităţii este foarte dificilă pentru om […] şi mai ales pentru cel care nu distinge între inteligibil şi imaginar, şi care, în cea mai mare parte a timpului, nu se sprijină decât pe percepţia imaginaţiei, astfel încât, pentru el orice lucru imaginat există sau poate există, şi ceea ce nu poate fi cuprins de imaginaţie nu există şi nu poate exista. […] Din cauza acestei dificultăţi cărţile sacre prezintă cuvinte care, luate literal, ar da de crezut că îngerii sunt corporali şi au anumite mişcări, că au o formă umană, că primesc ordine de la Dumnezeu, le transmit şi fac ceea ce El are în vedere, la ordinul Său. Toate acestea pentru ca mintea oamenilor să-i ştie că ei există şi că sunt vii şi perfecţi. Totuşi, dacă ar fi fost reprezentaţi aşa, adevărata lor esenţă ar fi fost, în imaginaţia vulgului, asemănătoare esenţei lui Dumnezeu. […] Deci pentru a indica minţii că rangul existenţei lor este sub rangul divinităţii, s-a amestecat în figura lor ceva din figura animalelor fără raţiune, pentru a semnifica faptul că existenţa Creatorului este mai perfectă decât a lor, la fel cum omul este mai perfect decât animalul fără raţiune.” Şi astfel îngerii au primit aripi: “Deci pentru aceasta, continuă rabbinul, li s-a atribuit această mişcare, şi încă pentru că pasărea, într-un foarte scurt timp, când se arată şi când se ascunde, când se apropie şi când se îndepărtează. […] Li s-au atribuit deci aripile pentru a indica o circumstanţă a existenţei lor, şi nu pentru a desemna adevărata lor fiinţă.” Ştim cu certitudine, citind aceste rânduri, că îngerii sunt Ceva, fără comună măsură cu ceea ce numin îndeobşte lumea noastră.
Există, în partea finală a Procesului lui Franz Kafka, o povestioară relevantă, nu fără conexiune cu lupta dintre Iacov-Israel şi îngerul: cea despre paznicul porţii care stă dinaintea Legii, la care vine omul de la ţară ca să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. În partea văzută a povestioarei ştim că un om aşteaptă o viaţă lângă o uşă care nu se mai deschide. Din partea nevăzută ştim ceea ce paznicul ne dă voie să ştim: “Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea.” Numai că omul nostru nu trece nici de prima poartă, “cea făcută numai pentru el”. Molatec, lipsit de iniţiativă şi de perspicacitate, îşi trece viaţa aşteptând şi conversând cu cel cu care ar trebui să se ia de piepţi, pentru a ajunge dincolo… El nu are nume pentru că are numele tuturor neisprăviţilor, şi nu-şi schimbă numele nesuferind nicio prefacere.
Într-o noapte, după ce trimisese daruri fratele său, şi după ce trecuse vadul Iabocului cu cele două femei ale sale împreună cu cele două roabe şi cu cei unsprezece copii ai săi, un nomad s-a întâlnit cu paznicul porţii. Numai că în loc să stea la taclale, l-a luat de piepţi şi l-a trântit de tăriile cerului şi de coama pământului, cât a fost noaptea de lungă. Paznicul înfricoşător s-a înfricoşat, şi l-a binecuvântat pe cel care, astfel, trecea dincolo de poartă, acolo unde devenea altul, devenea Israel. Coapsa atinsă a curajosului aminteşte de ultima îmbucătură oferită de Făt-Frumos, călătorul cocoţat pe umerii ghionoaiei nesăţioase între tărâmul de dincolo şi lumea noastră. Iar dacă Paznicul e totuna cu Ghionoaia, ori Zgripţuroaica (sau oricare nume “minunat” va fi purtând, deci vrednic de în-minunare), iar pragul porţii are în sine toată călătoria, atunci lumea lui Iacov-Israel, şi a fiecăruia dintre noi, îşi are obârşia Dincolo, în vreme ce ceea ce ni se pare a fi locul nostru de zi cu zi e fundul larg şi înşelător al unui puţ din care se iese numai cu îngerul de piepţi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu