Motto: “Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)
Orice exerciţiu hermeneutic este un test-despre-cum-este-cu-putinţă-altceva. Exegeza este neapărat de natură duală, fiind o lectură-scriere, o cazanie, deci pe undeva o caznă, flacăra care înfierbântă până la fierbere lamura, argintul curat, carevasăzică lămurit. Cheia hermeneutică nu este un sistem, obligatoriu fals prin însăşi logica lui adormitoare, ci o sumă de repere la care ajungi prin facultatea aceea uitată a intelectului care e intuiţia, salt al spiritului spre adevărurile esenţiale care n-are nimic în comun cu raţionamentul ticăit, prea contabilicesc adesea. E o dez-văluire a ceea ce e dincolo de semnificant, fireşte nefiind mai puţin, cum spuneam, o încercare-despre-cum-este-cu- putinţă-textul-însuşi.
Fără a avea pretenţia ierarhizării inefabilelor, vom spune că hermeneutica textului sacru n-ar fi ceea ce este în câmpul cultural românesc fără scrierile lui Vasile Lovinescu. Şi vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires.
Şi astfel se realizează o profeţie de demult, care spune că în vremurile din urmă Adevărul va fi pe buzele copiilor. Nu adevărurile ficţionale la care aspiră nevolnic o literatură deviată hedonist spre satisfacţii iluzorii, ci Adevărul pur şi simplu. În căutarea acestei certitudini spirituale s-a pus hermeneutica lui Vasile Lovinescu, cărturarul-copil care ascultă poveştile şi le dezleagă ca pe cimilituri, în acord cu ştiinţa simbolurilor expusă de René Guénon în Simboluri ale ştiinţei sacre. În posteritatea deschisă de ideile guénoniene, se poate spune că demersul lovinescian este unul dintre cele mai fructuoase, chiar dacă Occidentul tradiţionalist continuă să-l ignore, în special datorită barierei lingvistice.
Orice text sacru este o pătrundere în Muntele Sacru, o peşteră a Minotaurului. Intrat în ea, ai nevoie de firul Ariadnei, altfel fiara neînţelegerii te devoră fără ca măcar să-ţi dai seama. Textul te cuprinde cu obscurităţile lui, nu-ţi mai dă voie să ieşi la lumină, te rătăceşte maliţios şi vai de neisprăvitul care crede că bunele lui intenţii (în fapt, mascând o incapacitate personală trecută neglijent cu vederea) îi pot sluji de călăuză. E nevoie de bunul sfat al Sfintei Vineri, de Creanga de Aur, descrisă de Vergiliu în cartea a şasea a Eneidei. Fără iscusinţa lor, cititorul-căutător îşi lasă oasele pe aiurea.
Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii. “Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.”
Exerciţiul exegetic este o călătorie iniţiatică în el însuşi: pornim de la prostia noastră funciară, pe care ne-o revelează neînţelegerile provocate de textul sacru, înmodestindu-ne, ne căţărăm pas cu pas spre piscurile sensurilor eterne, şi ne înveşnicim pe măsura descifrării de hieroglife şi scheme transcendente. Materia primă care serveşte drept suport acestei călătorii intelectuale este invariabil mitul, coborârea uranică, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală, “labirint fără ieşire, […] un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” Atât de Real încât a fost alungat din realitatea acceptabilă, atât de Adevărat încât a devenit sinonim cu minciuna, mitul tradiţional e tradiţie, e predanie a strămoşilor încredinţată copiilor noştri.
Şi aici reia Vasile Lovinescu teza lui René Guénon, conform căreia basmele autentice ar putea proveni din Tradiţia Primordială, folklorul nefiind o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice. Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric. Din acest punct de vedere, gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului.
Cu o nuanţare adusă tezei maestrului: René Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană. Imposibil de negat în acest punct posibilitatea ca basmul să fi fost menit a constitui prima încercarea din viaţa noastră: cei care n-o trec devin adulţi, persiflând ironic credinţele bune numai pentru copii. Ceilalţi, cei puţini, devin ceea a fost şi Vasile Lovinescu, un ales.
De aceea spune el: “Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie rimată. Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.”
Mai trebuie spus ceva: nu există basme, ci Basmul. La fel cum, dintr-un punct de vedere atât de înalt încât pentru mulţi devine inaccesibil: nu există destine, ci Destin. Şi asta pentru că, într-adevăr, într-un mod cu totul altul decât au crezut iluminiştii şi propagă astăzi orbeşte statisticile, Omul, creatura lui Dumnezeu, există mai presus de omul masificat al consumului. Departe de noi dorinţa de a nega rolul salvator al diferenţelor, care pe nu anume palier sunt pline de savoare şi sens. Şi totuşi, cum să explici faptul că, invariabil, nimeni nu intră de viu în Paradis fără să se fi scufundat mai înainte în infern, pentru a ieşi de acolo purificat, după ce va fi omorât balaurul şi-i va fi tăiat limbile? Cum altfel decât găsind unicitatea în multiplicitate, scotocind precum copoiul urma vânatului sacru, până în vizuina nostalgiei începuturilor?
Volumul lui Vasile Lovinescu poate coagula împrăştierea spirituală a novicelui. Este scris fără complezenţă, nevrând să ia cu nimic în seamă apucăturile vremurilor. Este scris, iarăşi, fără milă, nevrând să ţină cont de neputinţa intelectuală a lumii de azi şi de mâine. Este scris, mai presus de toate, în spiritul Adevărului dintotdeauna al textelor sacre, în virtutea adagiului implacabil: “Cel ce are urechi de auzit, să audă.” (Matei 11, 15; Matei 13, 9; Marcu 4, 9; Marcu 7, 16; Luca 8, 8; Luca 14, 34) Restul, cei ale căror urechi sunt decoraţiuni exterioare, rămână pradă nebuniei lor!
Ne naştem cu toţii feţi-frumoşi şi ilene cosânzene, cu nimic inferior eroilor solari din mitologii. Trăim în lumea fenomenală, în care lumea principială se reflectă ca într-o oglindă, în acord inversat. Toate lucrurile trecătoare care ne înconjoară sunt în mod definitoriu simbolice, pentru că e simbolic tot ceea ce nu-şi are raţiunea suficientă în sine. Universul întreg e trecător, iar miza intelectuală a existenţei este a-i realiza simbolismul, adică a-i realiza rădăcinile în lumea imuabilă a ideilor.
Numai că, spunem îndreptând prin parafrază vorba sucită a unui scriitor de tristă celebritate, universul întreg conspiră împotriva împlinirii acestui proiect. De aceea e nevoie de cai năzdrăvani, de armele şi de straiele bunilor şi tătânilor noştri, pentru a asana Borborosul lumii, de-a lungul încercările care ne aşteaptă, şi care nu sunt nici rele, nici grele, ci teribile, ceea ce e cu totul altceva. Drumul de la abjecţiunea condiţiei umane spre sfinţenia transcendentă e presărat cu deşerturi, cu păduri nesfârşite, fojgăind de balauri şi zmei. Şi toată această aventură fantastică nu face decât să înceapă atunci când găsim Creanga de Aur, lipsa de măsură comună dintre Principiu şi lume, în virtutea căreia primul o mistuie pe a două.
Spre luare aminte asupra celor ale vieţii, înainte de a purcede în marea călătorie iniţiatică, Vasile Lovinescu ne lasă să medităm la confruntarea dintre sacerdotul Dănilă Prepeleac şi forţa brută a râmătorului în Materia Primă, la modul în care Satan se dizolvă în Demiurg, reliefându-şi modul de operare şi funcţia în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act (în Stan Păţitul), povestea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb (în Povestea Porcului), joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant, care e cheia basmului Harap-Alb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu