Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil.
N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă
vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury.
Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953,
când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de
anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l
mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca
să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.
Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi
pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le
găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de
ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine
regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se
dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?
Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă
gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu
aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc
cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne
jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care
incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot
concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt
înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după
perete în întregime?
