Ray Bradbury, Fahrenheit 451 (recenzie)

Sub nicio formă n-am să vă povestesc acest roman formidabil. N-ar avea niciun sens şi sunt convins că nici nu vă aşteptaţi s-o fac. Am să vă vorbesc despre doar două idei. Nu, nu sunt foarte multe în romanul lui Ray Bradbury. Sunt însă foarte interesante. Adică vrednice de interesul nostru. Prin 1953, când a apărut Fahrenheit 451, putea fi cu uşurinţă catalogat drept roman de anticipaţie. Astăzi, în 2016, noi putem spune că trăim deja în el. De ce să-l mai citim, dacă tot suntem acolo? Păi, de ce citeşte în general lumea cărţi? Ca să priceapă, ca să ştie ce întrebări să înceapă să-şi pună.

Acţiunea se ţese în jurul unui pompier. Acesta, ca toţi pompierii, merge zilnic la lucru unde incendiază cărţi. Pe acestea nu le găseşte pe drum, ci în casele unor oameni care au refuzat să se despartă de ele. Fireşte, omul e pompier, adică nu cotrobăie haotic prin locuinţe, ci vine regulamentar după denunţ, somează proprietarul să părăsească locul şi, dacă se dovedeşte prea ataşat, îi dă şi lui foc. Nu asta fac toţi pompierii?

Vreau să zic, atunci când auziţi cuvântul “pompier”, nu vă gândiţi automat la un nene îmbrăcat în costum de protecţie care merge cu aruncătorul de flăcări setat la Fahrenheit 451, temperatura la care se topesc cărţile? Ah, nu? Bine aţi ajuns la prima idee despre care vă vorbeam. Hai să ne jucăm puţin, nu v-o zic încă. Oare ce-o mai fi fiind şi asta, un pompier care incendiază cărţi, locuinţe şi din când în când oameni care nu-şi mai pot concepe viaţa fără cărţi? Şi cum va fi fiind o lume în care cărţile sunt înlocuite cu nişte ecrane de televizor gigantice, care acoperă perete după perete în întregime?

Două minute de ură pentru Erdogan, vă rog frumos!

Dragii mei, astăzi vom exersa împreună cele două minute de ură zilnică. După cum ştiţi, de câteva zile obiectul favorit al exerciţiilor noastre este Recip Tayyip Ergodan, preşedintele Turciei. Am vrut să spun, încă preşedintele Turciei. Eu voi fi antrenorul vostru de ură, iar împreună vom petrece câteva minute amuzante, la capătul cărora ne vom simţi cu toţii mult mai bine. Pentru aceasta trebuie să lăsăm toate grijile noastre deoparte, să ne eliberăm de stress şi să ne concentrăm pentru a atinge un nivel cât mai înalt de ură pură.

Pentru început, să ne aşezăm cu toţii pe scaunul nostru preferat, într-o poziţie cât mai confortabilă, dar care să nu împiedice o tensiune benefică a întregului nostru corp.  Vă rog, să nu rămânem în picioare, pentru că este foarte greu să urăşti pe cineva din picioare. Fotoliile, canapelele sau paturile sunt nişte invitaţii la confort incompatibile cu sentimentele depline de ură, deci le vom evita. Scaunul, ura este legată de scaun, de starea de satisfacţie pe care ţi-o dă scaunul şi nimic altceva.

Acum, că ne-am aşezat corespunzător, căutăm pe google o imagine a lui Erdogan ca suport al urii noastre. E plin internetul de ele. Setăm full screen, ne uităm timp de câteva minute, până când apare primul firicel timid de ură. Acum e momentul să vă ajut, urmărim cu atenţie indicaţiile mele şi vom reuşi din plin. Îndepărtăm comisurile buzelor. Rânjim, am vrut să spun. Scoatem un zgomot fricativ din laringe. Mârâim, adică. Mârâim surd, cu ochii ţintă spre Erdogan. Scrâşnim din dinţi şi din măsele, sau din aparatul dentar, după caz.