Şapte motive pentru care nu voi vota nici duminică, nici vreodată

01. Prima premiză a democraţiei este aceea că un grup de oameni poate să aleagă ceea ce este mai bun dintr-o plajă de opţiuni. Prima hibă este chiar ideea că adevărul ar fi o soluţie de grup, ceea ce e fals, adevărul nefiind condiţionat de vreun consens mai mult sau mai puţin amplu. A doua problemă este plaja de opţiuni: cine decide care opţiuni sunt “prezentabile” şi care nu? Realitatea demonstrează, dimpotrivă, că grupurile se pot înşela constant. Adolf Hitler a fost ales democratic. La noi, Ion Iliescu a fost şi el ales democratic. Preşedintele american George W. Bush şi acolitul lui, primul-ministru britanic Tony Blair, care au atacat şi distrus Iraqul pe baza unor minciuni, sunt produsele unor democraţii care nu se jenează să dea lecţii oricui din lumea noastră. Pe de altă parte, Mihail Gorbaciov, demolatorul comunismului şi al Uniunii Sovietice, a folosit pentru a ajunge la putere mecanisme deloc transparente în cadrul unui partid totalitar. Nu, hotărât lucru, ce este mai bun pentru un popor nu-i totuna cu voinţa populară exprimată prin vot.

02. Reprezentanţii temporari au mult mai puţină putere decât liderii politici pe viaţă. Probabil că ţi se pare că asta e o veste bună, oamenii fiind sătui de prea multă putere concentrată într-un individ, numai că am o veste proastă pentru tine: toată puterea pe care reprezentanţii temporari nu o au există în continuare, dar ca forme de presiune împotriva celui care crezi că te reprezintă! Candidatul trebuie să facă o campanie electorală foarte scumpă, pe care cel mai adesea nu şi-o poate plăti singur. Iar cine cotizează cu banii, are ulterior pretenţii. Proaspăt votat, reprezentantul temporar este un om dator vândut, nu o persoană liberă să ia deciziile cele mai bune pentru ţară. Probabil că-ţi imaginezi că ţi-e dator ţie, care i-ai dat votul. Desigur, are o datorie de onoare, numai că el are datorii financiare, adică datorii “reale” faţă de toţi cei care i-au finanţat campania electorală. Între bani şi onoare, ce contează mai mult pentru tine? Ştiam că vei alege banii. De ce crezi că reprezentantul tău în Parlament are altă ordine de priorităţi? Onoarea s-a demodat, trăiască banii.

Două minute de ură pentru Erdogan, vă rog frumos!

Dragii mei, astăzi vom exersa împreună cele două minute de ură zilnică. După cum ştiţi, de câteva zile obiectul favorit al exerciţiilor noastre este Recip Tayyip Ergodan, preşedintele Turciei. Am vrut să spun, încă preşedintele Turciei. Eu voi fi antrenorul vostru de ură, iar împreună vom petrece câteva minute amuzante, la capătul cărora ne vom simţi cu toţii mult mai bine. Pentru aceasta trebuie să lăsăm toate grijile noastre deoparte, să ne eliberăm de stress şi să ne concentrăm pentru a atinge un nivel cât mai înalt de ură pură.

Pentru început, să ne aşezăm cu toţii pe scaunul nostru preferat, într-o poziţie cât mai confortabilă, dar care să nu împiedice o tensiune benefică a întregului nostru corp.  Vă rog, să nu rămânem în picioare, pentru că este foarte greu să urăşti pe cineva din picioare. Fotoliile, canapelele sau paturile sunt nişte invitaţii la confort incompatibile cu sentimentele depline de ură, deci le vom evita. Scaunul, ura este legată de scaun, de starea de satisfacţie pe care ţi-o dă scaunul şi nimic altceva.

Acum, că ne-am aşezat corespunzător, căutăm pe google o imagine a lui Erdogan ca suport al urii noastre. E plin internetul de ele. Setăm full screen, ne uităm timp de câteva minute, până când apare primul firicel timid de ură. Acum e momentul să vă ajut, urmărim cu atenţie indicaţiile mele şi vom reuşi din plin. Îndepărtăm comisurile buzelor. Rânjim, am vrut să spun. Scoatem un zgomot fricativ din laringe. Mârâim, adică. Mârâim surd, cu ochii ţintă spre Erdogan. Scrâşnim din dinţi şi din măsele, sau din aparatul dentar, după caz.

Papa Francisc I despre homosexualitate (sau cum să construieşti un personaj controversat)

Ai auzit că Sfântul Părinte a spus nişte lucruri controversate despre homosexuali şi, desigur, eşti curios să afli despre ce-ar fi vorba. Află pentru început că nu există lucruri controversate, există doar oameni lipsiţi de discernământ, sau cu discernământul în curs de constituire, opinii false şi opinii adevărate. Dacă despre aceeaşi afirmaţie există două evaluări care se bat cap în cap, asta nu înseamnă că afirmaţia este controversată, ci doar că anumiţi oameni nu se pot hotărâ într-o intersecţie dacă s-o ia la dreapta sau la stânga, drept pentru care decid să-şi petreacă restul zilelor în acea intersecţie, fără să ia vreo decizie. Crezi că se poate aşa ceva? Când vine vorba de exerciţiul intelectual, se poate, vreau să spun că proştii există aievea, şi sunt mai uşor de găsit decât unicornii. Dar să încercăm să vedem partea bună a lucrurilor: proştii există doar pentru a oferi contraponderea necesară inteligenţei antrenate. Dacă am fi toţi deştepţi, nu numai că nimeni n-ar mai fi prost, dar nici deşteptăciunea n-ar avea vreun sens.

Dar, destul cu captatio benevolentae, să trecem la treabă. Întâi verificăm dacă stăm bine cu atitudinea. Papa Francisc este un nene care a studiat mult mai multă teologie decât am putut noi visa vreodată. În plus, a fost ales de un conclav de tipi care ştiu şi ei mult mai mult decât ştii tu şi cu mine. Presupun că totuşi ştii ceva şi tu, altfel ceea ce-ţi voi spune acuma n-are niciun sens, fiind vorba despre o introducere mai degrabă în limbajul presei decât în teologia de abecedar. Trebuie să ştii principiile şi reperele mari, altfel discuţia e lipsită de sens. Aşadar, Papa e un personaj, e cam tot ce poate da Biserica Romano-Catolică la momentul actual în materie spiritual-administrativă, adică enorm. E chiar punte între cer şi pământ, de asta îşi zice Pontifex, nu? Nu discutăm nivelul spiritual pentru că nu ne catapultăm în nori direct de pe blogul meu, dar subliniem că avem de-a face cu un personaj tobă de carte şi cu o practică relevantă în materie de creştinism.

Deci, până la proba contrarie foc, Papa trebuie tratat cu respect. Aşa e cel mai igienic, să pornim de la premiza că el e bun şi noi suntem vai de capul nostru, că el e deştept şi noi suntem proşti, că el ştie şi noi avem ocazia să învăţăm. Dacă eşti expert în gândirea critică, ia o pauză mică. Nu folosim gândirea critică decât cu mare precauţie când ne apropiem de un astfel de reper viu, pentru că riscul de a ieşi în evidenţă ca nişte ţoape maneliste ce suntem e prea mare, zic eu. De fapt, prudenţa ne obligă ca atunci când nu pricepem (slabe şanse, de fapt sunt mai degrabă convins că pricepem prost, ceea ce e mai rău) să contactăm pe cineva mai pregătit ca noi care să ne explice. Subliniez că nu e o problemă de inteligenţă, suntem cu toţii cei mai deştepţi oameni din lume, e totuşi o problemă de pregătire intelectuală, adică de mobilare adecvată şi de coacere la focul potrivit. Nu de oameni deştepţi duce lipsă lumea, ci de oameni capabili să pună întrebările potrivite, să chestioneze definiţiile unanim acceptate şi să-şi internalizeze adecvat ideile corecte.

“N-aţi ştiut ce-aţi văzut cu ochii voştri!”

Eram cu un copil în urmă cu câţiva ani prin Apuseni. Eram siderat de frumuseţea unor munţi nu foarte mari, dar care pot fi pe alocuri surprinzător de sălbătici. Copilul era plictisit şi nu-şi ascundea reacţiile. Văzuse pe calculator şi mai şi. Circula pe internet o poză într-un muzeu: la picioarele Pazei de noapte a lui Rembrandt, vreo şase adolescenţi butonau celularele profitând de o canapea. Pe la sfârşitul primăverii, la un grătar, un inginer care însoţise un grup de elevi la Sagrada Familia îmi povestea că pe el îl podidise plânsul lângă monumentala lucrare închinată lui Dumnezeu. Elevii, în schimb, aveau alte opt priorităţi, dintre care niciuna legată de Antoni Gaudí.

Puţine lucruri mă revulsează intelectual ca butada lui Napoleon: “O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte”. Cel care a democratizat războiul, anticipând abatoarele umane ale secolului XX, cel care a inventat un examen naţional care garantează mediocritatea convenabilă probabil că nici n-a bănuit ce contribuţie epistemologică ar putea avea o vorbă scăpată într-un anumit context. Sunt convins de realitatea ei când vine vorba de motoare Diesel, scheme electronice şi de hărţi de orice fel. În general, cred sincer că tot ceea ce este în sine o imagine îşi păstrează eficacitatea deplină dacă rămâne o imagine. Este, desigur, mult mai simplu să desenezi cât mai detaliat linia frontului decât s-o povesteşti. Oamenii care trebuie să se ucidă în mod organizat nu au timp de poveşti.