De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot
să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi
mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii
de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i
spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul
se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure
şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e
ascunsă o imensă fericire.
Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de
fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la
motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l
învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele
prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se
scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe
motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da,
totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în
care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.
