Prâslea cel contemplativ şi rugăciunile de aur

Trebuie să fii deştept tot atât cât mecanismul unui orologiu, sau să ai mintea unui modern, ca să crezi că timpul ar fi linear, că fiecare ceas ar fi egal altui ceas, că minutele s-ar asemăna între ele mecanic, precum mărgelele pe un şirag, precum drumul pistoanelor unui motor. Şi trebuie să fii proustian şi bergsonian (nu, nu sunt două complimente!) cât cuprinde ca să-ţi imaginezi că tic-tacul uniform ar putea fi rupt doar de trăirile tale, care-ţi aparţin în exclusivitate, şi de care cui stă să-i pese? Deschide cartea Basmelor lui Ispirescu dacă vrei să vezi, omule, iţele din care-i ţesută lumea…

Există în Coran o sură numită Al-Qadr (Noaptea Destinului): “Noi l-am pogorât [al-Quran] în Noaptea Al-Qadr! Cum vei şti tu oare care este Noaptea Al-Qadr? Noaptea Al-Qadr este mai bună decât o mie de luni! Îngerii vor pogorî în ea cu Duhul, cu îngăduinţa Domnului lor, asupra fiecărui lucru. Şi Pace va fi până la revărsat de zori!” Este a douăzeci şi şasea noapte din postul Ramadanului, cea în care Arhanghelul Gabriel i-a şoptit Profetului Muhammad primul cuvânt al Revelaţiei: Iqra! (Citeşte!). Această noapte anume este asociată unei dilatări temporale fără termen de comparaţie: ea este “mai bună decât o mie de luni”, adică decât vreo 84 de ani. O noapte care face în contabilitatea sacră islamică undeva cât o viaţă împlinită de om, ale cărei ceasuri şi clipe de rugăciune sunt nespus de scumpe… Calendarul islamic are 12 luni, fiecare dintre ele de câte 30 de zile. Între zilele acestea, una dintre nopţi, una anume, cuprinsă în luna Ramadanului, e mai mare şi decât luna ei, şi decât 999 de luni, e taman cât o viaţă de om, cu destin cu tot…

Cum l-am cunoscut pe Vasile Lovinescu, hermeneutul

De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e ascunsă o imensă fericire.

Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da, totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.