Cum l-am cunoscut pe Vasile Lovinescu, hermeneutul

De Vasile Lovinescu am dat pe o trecere de pietoni, şi pot să vă spun şi unde: în Iaşi, pe strada Ştefan cel Mare. Era prin 1993, cred, şi mă preumblam de vreun ceas cu Constantin Pricop, actualul decan al Facultăţii de Litere, lector pe vremea aceea, şi-i hermeneutizam un basm. Asta după ce-i spusesem că basmele au sens, că sensul lor e adesea neaşteptat, pentru că mitul se deghizează, îi place să umble ca jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop, sau ca un tâmplar care le povesteşte oamenilor că în nefericire e ascunsă o imensă fericire.

Eh, şi basmul acela chinezesc e foarte simplu, genul de fabulă tâmpiţică numai bună să ţină de cald Logosului. Adică un tigru vine la motan şi-i zice cu tupeu maxim: învaţă-mă să vânez. Motanul îl primeşte şi-l învaţă o grămadă de lucruri: cum să pună capcane, cum să se furişeze în spatele prăzii, cum să muşte acolo unde sângele palpită şi să strângă până când se scurge viaţa cu totul. Eh, şi când trainingul e gata, tigrul îl întreabă pe motan dacă l-a învăţat totul, şi primeşte asigurarea că da. Totul, totul? Da, totul. Şi se aruncă tigrul spre motan, cu gândul să ia un aperitiv. Moment în care urcă maestrul în copac şi astfel scapă.

Şi îndreptându-mă eu spre trecerea de pietoni care urma să-mi marcheze viaţa, îi spun ilustrului conviv cum devine treaba. Motanul e maestrul, tigrul e ucenicul. Învăţăcelul nu ştie să vâneze în ale sacrului, de aceea are nevoie de ghidajul celui priceput. Orice se poate transmite ucenicului, mai puţin un singur lucru: saltul, sublimarea, trecerea din planul orizontal în cel vertical. Pe acela maestrul îl face simplu, aşteptând ca discipolul să-l urmeze natural, prin imitatio. Rostul ultimei lecţii este ca realmente învăţăcelul să-şi transceandă înaintaşul, să-l mănânce precum Iisus ne dă să-i mâncăm trupul şi să-i bem sângele, pentru a ajunge astfel la Dumnezeu. Din nefericire, tigrul ratează esenţialul.

În spaţiul acela minuscul dintre trotuarele unei străzi de câţiva metri lungime, profesorul îmi spune că există cineva în cultura română care vede basmele la fel. Că nu este acceptat de universităţi, pentru că metoda lui nu este analitică, deci nu este analizabilă. Nu e loc de intuiţie intelectuală în facultăţile de litere din lumea largă. Dacă vrei să numeri substantive şi să faci statistici cu asta, se cheamă că ai o metodă. Dacă afirmi că nu există creaţie populară, că folclorul e foarte aproape de textele sacre, fiind mesajele unor societăţi iniţiatice în extincţie din lipsă de suport uman adecvat, devii excentric, fantasc, irelevant. Fiecare cu ale lui!

Atunci şi acolo, pe trecerea aceea de pietoni de pe-o străduţă şuie, la doi paşi de locul unde aveam să cumpăr câteva zile mai târziu primele vreo patru volume scrise de Vasile Lovinescu, Piaţa Unirii, probabil locul cu cea mai mare concentrare de librării din România, mă întâlneam un deceniu de la trecerea lui la cele veşnice cu cel care avea să-mi marcheze pentru totdeauna destinul de iubitor al poveştilor. Cu cel care, prin afinitate, era prima mea întâlnire livrescă relevantă, şi de unde au decurs toate cele de mai târziu. Acum, la aproape 20 de ani de la acea traversare în care m-am oprit în loc, blocând pentru minute şi claxoane bune traficul, ultimele trei cărţi necitite din opera lui Vasile Lovinescu au ajuns în biblioteca mea, graţie amabilităţii unui bun prieten: Însemnări iniţiatice, Exerciţii de meditaţie, Al patrulea hagealâc.