Gura protestantului adevăr grăieşte

Aşadar, preşedintele în exerciţiu al României, cu referire la iniţiativa Coaliţiei pentru Familie, a opinat că “Cererea ca familia să fie formată dintr-un bărbat şi o femeie este fanatism religios.” Lăsăm deoparte faptul că cei trei milioane de semnatari cer nimic mai mult decât să se menţină actualele prevederi legale, de unde deducem că avem un Cod al familiei impregnat de fanatism religios, ceea ce e neaşteptat şi delicios pentru un stat laic. Nu ne preocupă nici aspectele democratice, nici cele implicate de un referendum care, conform regulilor jocului, va trebui să aibă loc şi al cărui deznodământ nu e chiar atât de greu de anticipat. Partea pe care o găsim cea mai interesantă este faptul că, într-un mod imposibil de ignorat, preşedintele Iohannis are dreptate.

Firile sensibile au sărit în aer atunci când li s-a aruncat în faţă acuzaţia de “fanatism religios”. Cu inima îndoită, cei mai băţoşi au încercat să transforme injuria în mândrie, după modelul “je suis ursuleţ” de săptămâna trecută şi dintotdeauna. Reacţii emoţionale de toată mâna, de la a-i aminti preşedintelui că BOR nu e clubul lui până la a-l ameninţa cu retragerea votului pentru mandatul următor. Partea bună a momentului este că, în sfârşit, noi cei care credem că familia trebuie să fie monogamă şi heterosexuală, avem ocazia să ne asumăm. Pentru că suntem fanatici religioşi (sau cel puţin ne dorim să fim).

Am să fac o paranteză, pentru că adesea cel mai scurt drum de la afirmaţie la înţeles trece printr-o analogie. Să zicem că ne aflăm în război, într-unul evident şi indiscutabil, cu duşman şi tranşee. Ei bine, în mod implicit ni se cere să fim patrioţi, adică să ne arătăm fidelitatea faţă de graniţă, faţă de teritoriu, faţă de populaţie. Ni se cere, practic, să fim fanatici, iar această atitudine e apreciată şi considerată legitimă. Contrariul ar fi să fim open-minded, adică să mai transmitem ceva secrete la inamic, să speculăm eventual şi ceva bani pe piaţa neagră profitând de penurie şi mizeria concetăţenilor. Cam acesta este contrariul fanatismului, şi atrage blamul, ori chiar plutonul de execuţie.

Nu sunt sigur că am fost înţeles, de aceea mai ofer o analogie. Să zicem că ne îndrăgostim, jurăm iubire cosmică şi credinţă veşnică. Dacă ne ţinem de cuvânt, dragostea noastră va intra în conştiinţa tuturor celor care ne cunosc. Va deveni, carevasăzică, legendă, ca orice exemplu de fanatism. Poate că n-am avut timp să reflectăm prea mult, dar cele mai multe dintre lucrurile orbitor de frumoase care ne bucură viaţa sunt creaţia unor oameni fanatici. Capela Sixtină este opera unui pictor care şi-a jertfit viaţa artei. Capriciile lui Paganini nu sunt nici ele creaţiile unui om bun la toate. Despre incapacitatea lui Eminescu de a avea o inserţie cu jumătate de măsură în tot ceea ce făcea s-au scris pagini multe. Geniul nostru naţional era un fanatic, se ştie prea bine.

Există o parte bună în fanatismul inteligent, sub toate formele sale: concentrarea, seriozitatea, fidelitatea. Partea respingătoare a fanatismului prost ţine de prostie, nu de fanatism. Fanaticul are o stare de tensiune la antipozi cu laissez aller, laissez faire. În meserie, fanaticul este perfecţionist. În familie, este dedicat. În religie, este punctul de plecare în căutarea spirituală. Sfinţii şi mucenicii, fără excepţie, au fost fanatici, şi pentru asta îi cinstim şi-i primim într-o antropologie a superlativului. Mă tem că nicio formă de excelenţă, în nimic, nu este accesibilă fără fanatism. E nevoie de fanatism şi pentru laboratorul de fizică, şi pentru bârna de gimnastică, şi pentru a scoate o ţară din criză. Dacă mâine un inginer lipsit de fanatism vă va face casa, e posibil să vă treziţi cu tavanul în cap.

Avem în open-mindness o dimensiune diabolică implicită: mama care nu e o fanatică a maternităţii avortează sau îşi abandonează pruncul. Copilul care nu e un fanatic al familiei îşi părăseşte părinţii. Fără fanatism, religia e balet lipsit de semnificaţie, socializare de bon ton, club eclectic de duminică. Un călugăr, dacă nu e fanatic, nu e deloc. Un preot lipsit de fanatism este dezgustător iar la rigoare, ateu. Evanghelistul, atunci când ne-a avertizat că numai fierbinţi (fanatici) vom intra în împărăţia lui Dumnezeu, ne-a încredinţat că cei căldicei (open-minded) vor avea o soartă deloc amuzantă. Există o măreţie în fanatism, ca în orice formă de verticalitate, pe care n-o poţi sconta de la open-minded, cum nu poţi cere să fie impunător unui om care zace pe un şezlong. Celebra zicere: “Garda moare, dar nu se predă!”, ne-a fost lăsată spre aducere aminte de nişte soldaţi fanatici. Dacă n-ar fi fost aşa, ar fi îngroşat rândurile celor care s-au predat, acoperiţi de uitarea Istoriei.

Poate că singurul lucru nefericit în aprecierea părintească a lui Iohannis este cuvântul în sine, prea încărcat de conotaţii negative. În rest, este vorba de seriozitate, de fidelitate, de asumare, de stricteţe, de discernământ, de anticipare. Opusul, pe care ni-l oferă generos, este laxism, nepăsare, je m’en fiche-ism, nerozie. Propriu-zis, nu se poate afirma că preşedintele depăşeşte cu ceva nivelul de obtuzitate intelectuală cerut în vremurile noastre într-o astfel de funcţie. Interesant este însă, aşa cum am spus din începutul acestui text, că gura păcătosului adevăr grăieşte. Desigur, o face învălurit, confuz, potrivit cu ceaţa din mintea lui, conform aerului vremurilor, dar şi aşa, trunchiat şi şchiop, adevărul nu este ascuns. Datoria noastră este însă aceea de a fi vrednici de acuză, să fim deci fanatici, în răspăr cu veacul. Deopotrivă în cele mici, dar mai ales în cele mari.