Nicolaus Cusanus, De docta ignorantia (recenzie)

Dintre toate apucăturile omeneşti, nu cunosc niciuna care să dezvolte mai bine raţiunea ca ştiinţa Dreptului. Dintre toate apucăturile supraomeneşti, nimic nu desăvârşeşte intuiţia intelectuală cu mai multă necuprindere ca Metafizica. Nu-i vorbă, cărţile de metafizică pe care încă le mai deţine omenirea ar încăpea cuminţi într-o chilie de monah, dar tare credem că lipsa cea mai mare a veacului sunt minţile care să le poată pricepe. Nevoind să ocupăm aceste rânduri cu statistici goale, nici cu evaluări care nu ne stau la îndemână, vom spune că printre aceste cărţi, De Docta Ignorantia a episcopului romano-catolic Nicolaus Cusanus le poate înlocui pe toate celelalte.


 Linia infinită ca triunghi, cerc şi sferă

 Începem prin a ne pune o întrebare fundamentală: De ce orice carte de metafizică începe invariabil prin a vorbi despre infinit? Aceasta revine a ne mira de ce obiectul de studiu al metafizicii este cel care este, însă încercăm să tratăm interogaţia cu seriozitate. Ştiinţă a saltului-dincolo, a rupturii de contingent prin învăluirea aparentului cu inaparentul, metafizica trece dincolo de aparenţe, se întoarce şi le reconstruieşte, însă nu analitic, după moda oamenilor, ci prin transfigurare, după supraputinţa îngerilor. Nefiind o cunoaştere îngrădită, delimitată prin hotare sau sfâşiere cu foarfecele, metafizica este o cunoaştere despre tot, care lesne îi poate păcăli pe cei superficiali şi leneşi cu aparenţa unei ştiinţe despre nimic.

 Credem deplin că scopul metafizicii este acela de a-l determina pe om să înţeleagă că în spatele tuturor tradiţiilor se află ceva altfel. Anilor de ucenicie în ale familiei, în ale breslei şi-n ale lumii, li se adăuga cândva parcursul metafizic, adică deprinderea altfelului. Cel capabil să parcurgă primele etape devenea părinte, meşter şi gospodar. Contemplativul care se putea căţăra dincolo de hotarele lumii medita în linişte la trama invizibilă care subîntinde rosturile lumii. Dacă-l recunoşteau, oamenii îi spunea sfânt, sau înţelept, adică părinte, meşter sau gospodar în ale altfelului. Ne gândim că literatura ştiinţifico-fantastică, filosofia modernă şi felurite isme au dat cu toate greş pentru că şi-au imaginat că dincolo de pită, de ciocan şi de pământ nu există nimic, deci orice ar putea fi spus. Metafizica vine să ne spună că altfelul are noimă.

 Nicolaus din Cusa ne tentează cu un joc al minţii. Cine îl poate parcurge cu folos ştie că e un chemat. Acesta este, credem, rostul capitolelor dedicate matematicii în acest tom. A pricepe proprietăţile liniei maxime şi infinite (capitolul XIII), în ce mod linia infinită este un triunghi (capitolul XIV), acel triunghi este cerc şi sferă (capitolul XV), transfigurarea triunghiului infinit în trinitatea maximă (capitolul XIX), transfigurarea cercului infinit în unitate (capitolul XXI), precum şi transfigurarea sferei infinite în existenţa în act a lui Dumnezeu (capitolul XXIII), toate acestea au în comun de-spaţializarea gânditorului, renunţarea la toate falsele repere ale ordinarului şi replierea pe reperul fundamental, Infinitul. Exerciţii, simple exerciţii al căror scop e cernerea curioşilor, alungarea nechemaţilor şi lămurirea aleşilor. Secretul care învăluie vechile învăţături constă în ignoranţa celor care văd piatra din capul unghiului în praful drumului, dar nu ştiu ce să facă cu ea.

 Totul ca înfăşurare a contrariilor 

 Celor rezistenţi în ale lecturii, Nicolaus Cusanus le oferă delicatese ale spiritului, întâlniri după care nu mai poţi fi acelaşi. Nu le putem dezbate, nu credem că se poate. Am vrea doar să aşternem cum se cuvine mirarea noastră reverenţioasă faţă de ele. Sperăm să nu fim mai tâmpi decât se cuvine conjurând adierea grandorii lor intelectuale într-o recenzie lipsită de pretenţii. Unirea contradictoriilor. Teologia negativă. Maximul ca laolaltă-nfăşurare şi desfăşurare.

 Coincidentia oppositorum: “Dumnezeu este laolaltă-înfăşurarea tuturor lucrurilor, chiar a celor contradictorii”. Susul şi josul, înaintea şi dinapoiul, stânga şi dreapta, înăuntrul şi înafara, aparentul şi ascunsul, nimic nu I se poate sustrage. Uşor de înţeles, ca o gimnastică de înviorare. Dar binele şi răul? Da, chiar binele şi răul. Urâtul şi frumosul? Normalul şi absurdul? Paşi pe care spiritul îi face gâfâind, sufocat de propria sete de aer. Diavolul? Şi diavolul. Nu este nicio luptă nicăieri, pe unii Dumnezeu îi mână cu apariţii, pe alţii cu demoni, unora le dă miracole, altora catastrofe. În spatele tuturor, vizibil, Unul. “Şi nu ne duce pe noi în ispită. Amin.” Am ştiut asta dintotdeauna, sub masca demonicului este tot El, precum tatăl lui Harap-Alb în blana de urs, sub pod. Angelic, hidos, milostiv, răzbunător, generos, gelos. Tu, Doamne. Contrariile nu se atrag, se ating, iar Unul le transcende.

Călare pe armăsar, Sfântul Gheorghe împunge arătarea himerică cu o suliţă. Divinitatea ţâşneşte în punctul de întâlnire al metalului celest cu flacăra infernală. Metalul nu se topeşte, flacăra nu se stinge.
Dumnezeu este unul şi întreit, cel drept, cel mai înţelept, cel mai bun, viaţa, adevărul. Numai că unul fiind şi întreit, El este toate lucrurile. A Sa fiind dreptatea, a Sa este şi nedreptatea. Cel de la care vine înţelepciunea, dă şi nebuniile, în timp ce viaţa şi adevărul care vin de la El n-au nimic a se teme de moartea şi minciuna de pe pământ. Marea problemă a teologiei afirmative este că se epuizează descriindu-L ca pe orice creatură, nu ca pe Creator. Dumnezeu este ceva, fiind concomitent şi contrariul acelui lucru. Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, însă “potrivit acestei teologii negative, conform căreia Dumnezeu este pur şi simplu infinitul, el nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Sfântul Duh.” Modelul trinitar este riguros susţinut, însă nu idolatrizat.

 Dumnezeu este Treimea (pentru că El e totul), numai că Treimea nu este Dumnezeu (pentru că El îşi este identic doar Sieşi). Nimic nu poate accede la rangul de definiţie divină, fără ca El să se sustragă cu totul explicaţiilor. Divinitatea poate fi circumscrisă câtorva modele de mare rafinament, atât de mare încât ajunge unul singur pentru o religie. Însă deasupra lor se află ceea ce se sustrage tuturor explicaţiilor. Treimea e solidă ca o stâncă. Dincolo de Treime, în cadrul teologiei negative, e abis care poate fi survolat numai de cei cărora le-au crescut aripile: “[…] din punctul de vedere al unităţii, infinitatea este Tatăl, din punctul de vedere al egalităţii unităţii, ea este Fiul, iar din punctul de vedere al conexiunii, este Sfântul Duh, iar din simplul punct de vedere al infinităţii, nu este nici Tatăl, nici Fiul, nici Duhul Sfânt.”

 O cunoscută parabolă buddhistă spune că bătaia de aripi a unui fluture în zorii zile e în intimă legătuă cu tsunamiul care va avea loc peste o sută de ani. Nicolaus Cusanus vorbeşte despre Dumnezeu ca “laolaltă-nfăşurare” şi “laolaltă desfăşurare”. Dacă admitem că cei dinainte nu s-au înşelat, ajungem la ideea tulburătoare, şi greu de susţinut pentru mintea modernilor, că există o conexiune intimă între toate lucrurile din univers, fie ele în potenţialitate sau în act. Ceea ce este, ceea ce ar putea fi şi ceea ce n-ar putea fi curg din acelaşi izvor. Or, dacă realmente toate sunt la Dumnezeu şi toate de la Dumnezeu pleacă, cum spune metafizicianul, atunci neroziile iluministe despre vid şi despre hazard, eşafodate pe ipoteza non-contingenţei, trebuie privite ca nişte anomalii ale mentalului. E greu, fireşte, este foarte greu să accepţi că ideea de accident e în fapt o năzbâtie fără loc într-o lume din care Dumnezeu nu s-a retras, cum le-a plăcut cândva unora să se amăgească.

 Docta ignoranţă ca drum şi destinaţie 

 Tratatul cardinalului Nicolaus Cusanus este o metodă a cunoaşterii sacre: “de vreme ce dorinţa nu e zadarnică, noi dorim să ştim că ignorăm. Dacă am putea înţelege pe deplin acest lucru, atunci am ajunge la o doctă ignoranţă. Nimic altceva nu va fi atunci mai de preţ pentru om, chiar foarte dedicat ştiinţei, decât faptul de a fi socotit foarte doct în însăşi propria-i ignoranţă. Şi cu atât va fi cineva mai doct, cu cât va şti despre sine că este mai ignorant.” Însă există subtile şi adânci diferenţe între ignorantia, care e totuna cu experienţa revelatului, şi simpla prostie îmbâcsită a celui care-şi dă drumul la visăraie după ce are intuiţia deplin reală a altfelului aflat la rădăcina lumii. În paginile acestui volum, Nicolaus de Cusa ne invită să renunţăm la metoda obişnuită de a obţine cunoştinţe, comutând frecvenţa de recepţie spre un alt semnal, mult mai rafinat decât cel al cunoaşterii lucrurilor prin proporţii şi analogii. Fireşte, demersul aminteşte de mica epoche socratică a lui “ştiu că nu ştiu”, care tocmai datorită golului ei predispune la o receptare epifanică şi la o învăţătură a ignoranţei. 

Spuneam în preambulul acestei recenzii că De Docta Ignorantia ar putea înlocui orice carte de metafizică, şi n-aş vrea să închei înainte de a înlătura nedumerirea suscitată de o afirmaţie poate părea că păcătuieşte prin exaltare. Nu este nevoie să treci pragul casei ca să cunoşti lumea, spune Taoistul. Într-adevăr, de ce te-ai duce aiurea dacă într-o chilie monahală încap toate cărţile de metafizică pe care le are acum omenirea, şi mai rămâne destul spaţiu pentru rugăciuni şi invocaţii. Şi nici acestea nu trebuie citite toate, pentru că peste tot, în toate timpurile, adevărurile metafizicii sunt aceleaşi. O carte, numai una, e suficient. Şi nici măcar aceea nu trebuie citită toată, pentru că sunt adevăruri care eliberează, după cum spune Shankaracharya. Şi nici acelea nu trebuie înţelese toate, pentru că cel care înţelege unul le înţelege pe toate. Însă lucrul acesta este, fireşte, nespus de greu.