Întoarcerea fiului schimbător la valorile neschimbătoare

Astăzi este duminica Evangheliei Fiului Risipitor. Povestea o ştim cu toţii: un fecior vrea se emancipeze, să fie liber, şi-i cere tatălui partea lui de avere. O primă contradicţie pe care nu putem să n-o remarcăm: cel care vrea să se abată de la Tradiţie are totuşi nevoie de Tradiţie. Pentru că obligaţia tatălui de a lăsa averea nu e un merit al fiului, ci un drept conferit de o instanţă superioară, de la care fiul vrea să se sustragă, obligându-şi totuşi tatăl s-o respecte. Ceea ce tatăl şi face, neînţelegând să invoce o excepţie nici măcar în circumstanţele excepţionale pe care odrasla inconştientă le creează. Într-o “ţară îndepărtată”, adică departe de lumea care ar fi putut să-i reamintească modul în care se cuvine trăită viaţa, feciorul devenit bărbat alunecă “în dezmierdări”, adică într-o relaxare senzorială continuă.

Cum în societăţile tradiţionale averea nu era mare lucru, ori poate nici distracţiile nu erau la fel de accesibile ca în zilele noastre, existenţa epidermică a feciorului nu durează prea mult, drept care este nevoit să-şi caute o slujbă cât de cât favorabilă reflecţiei, şi anume porcar. Nu ştim niciunul dintre gândurile personajului din perioada hedonistă, dar ştim că a început să regrete traiul bun de acasă, care altădată nu-l impresiona din cale afară. La început mare brânză nu se petrece, foamea nu-i o metanoia, îl trece jindul lângă meniul porcilor şi ajunge la concluzia că tot acasă e locul securităţii alimentare. Până în punctul acesta, e povestea unui prost care face trecerea abruptă de la o burtă plină la o burtă goală, într-o epocă în care acest lucru trebuie să se fi petrecut foarte rapid, pentru că distracţia ieftină numită televizor încă nu fusese inventată.

Atunci survine scânteia: “Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine”. Prostul descoperă rădăcina răului: abaterea de la Tradiţie, schimbându-şi automat condiţia de prost. Nu ceri tatălui tău viu să-ţi dea partea de avere ce ţi se va cuveni după moartea lui. Nu ştii dacă moartea nu-l va surprinde sărac lipit, şi te încarci cu păcatul de a nu fi fost acolo la răul lui, ba chiar cu păcatul de a-l fi sărăcit. Ceea ce i-a părut o ambiţie şi-un bâzdâc adolescentin, i se arată acum ca necugetare şi păcat. Puteţi să spuneţi orice, dar foamea educă. O civilizaţie din care dispare penuria (fie şi sub semnul penuriei autoinduse care este postul şi milostenia) este probabil una în care se trăieşte mai uşor, dar cu certitudine mai puţin favorabilă ideilor nepieritoare. Fiul risipitor înţelege un lucru fundamental în preajma porcilor care se satură cu roşcove: că lângă Tradiţie este mai bine decât departe de ea. “Greşit-am Cerului”, iar burta uite cum suferă.

E mare lucru să-ţi plece feciorul cu gândul la bani şi să se întoarcă înţelegând Tradiţia. Dar şi mai mare lucru e să ştii că poţi să te întorci, şi unde. Noi suntem acum în civilizaţia fiilor risipitori, cu distracţie nesfârşită şi ieftină. Nu mai simţim foamea şi nici nevoia de a ne întoarce, pentru că drumul către Tradiţie s-a negurat şi s-a pierdut odată cu amintirea ei. Fiul schimbător se întoarce la valorile neschimbătoare, despre aceasta este parabola din Evanghelia lui Luca. Cel care se pierde din cauza unei impardonabile plasticităţi, se salvează prin aceeaşi plasticitate, părăsind cele schimbătoare pentru cele imuabile (de unde injoncţiunea să nu-i judecăm pe cei schimbători). Noi ne descreierăm amuzându-ne perpetuu, sătui ca porcii şi fără dor de slujire la curţile Tradiţiei. Cunoaştem că lumea noastră e pe dos prin aceea că am ajuns oameni neschimbători cu valori schimbătoare.