Pesimismul ca unica formă de realism

Ceea ce pare să fie pierdut în creştinismul contemporan este perspectiva temporală corectă. De exemplu, este foarte posibil astăzi să auzi teologi, de ocazie sau profesionişti, convinşi că înainte de Apocalipsă toţi evreii se cor converti la creştinism, unii mai înflăcăraţi sunt chiar gata să creadă că toate neamurile se vor aduna festiv sub un singur stindard religios. În plină globalizare economică, se găsesc destui care să emită pretenţii de globalizare spirituală, la pachet cu o iritare crescândă când constată că realitatea refuză să se plieze după dorinţele lor. Alţii cred că pogorârea Logosului a fost amânată îndelung pentru ca oamenii să fie “pregătiţi” printr-o evoluţie spirituală colectivă pe aşezate. Auzim adesea spunându-se cu mult patos că Iisus Hristos a însemnat “desăvârşirea Revelaţiei”, ca şi cum pe Sinai Dumnezeu s-ar fi arătat ciuntit lui Moise, dându-i numai un demo religios. Ca şi cum Revelaţia ar fi fost in progress şi nu deplină şi mântuitoare în religia mozaică.

În toate religiile lumii, iar iudaismul şi creştinismul nu constituie o excepţie, apare menţionată împărţirea perioadei acestui ciclu în patru părţi: Vârsta de Aur, Vârsta de Argint, Vârsta de Bronz şi Vârsta de Fier. Hinduşii le numesc: Satya Yuga, perioada ceea mai lungă, în care exista o singură castă, ai cărei oameni trăiau foarte mult şi erau foarte mari, dezvoltarea lor spirituală fiind fără eforturi anume, ca şi cea fizică, într-o lume fără sărăcie, fără muncă, fără boli; Treta Yuga, ceva mai scurtă, oamenii diminuează pe toate planurile, apar agricultura şi mineritul, împreună cu reguli pentru existenţa socială, din vreme în vreme se fac cunoscuţi profeţi şi alţi trimişi ai lui Dumnezeu care le amintesc oamenilor drumul cel drept; Dwapara Yuga, şi mai scurtă, decăderea spirituală începe să fie simţită în toate castele, cei vrednici de locul lor în lume (cei normali, fireşti) fiind rari şi veneraţi ca sfinţi, de aceea oamenii sunt împărţiţi în caste separate de interdicţii sevedere, în vederea prezervării spiritualităţii aflată în mare pericol; Kali Yuga este epoca cea mai scurtă şi cea mai agitată, plină de violenţe şi de ipocrizie, în care o eminenţă întunecată şi diabolică (Antihrist în creştinism, ad-Dajjal în islam, Kali în hinduism), va pune stăpânire peste tot pământul, dar când va fi foarte aproape de împlinirea planului, Logosul va descinde din nou pe pământ sub numele de Kalki şi va restabili puritatea primordială, încheind astfel ciclul cosmic.

În Facerea, Vârsta de aur (sau pădurea de aur din basme pe care o traversează Făt-frumos) se termină prin izgonirea din Paradis. Vârsta de argint (pădurea de argint) durează şi ea până la Potop. Între vârsta de bronz şi cea de fier stă Turnul Babel, începutul confuziilor. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului este un prag, un păcat imens despre a cărui încărcătură reală nu putem şti nimic cu certitudine, un tren care a deraiat de pe şine. Despre acest prag, ca şi despre celelalte, toate religiile se exprimă în mod voalat, lăsând să se întrezărească momentul ca printr-o ceaţă. Prudenta pudoare a textului sacru... Cea mai veche dintre religiile ce ni s-a păstrat vie ne spune cu claritate că timpul nu este ascendent, cum spun pseudoreligiile postmoderne, ci descendent, din ce în ce mai rău, de la excelent la detestabil. Mai mult decât atât, fenomenul de acceleraţie temporală pe care îl constatăm astăzi ne este explicat încă de atunci, prin aceea că forma de deplasare a timpului este aceea a unei spirale descendente ale cărei spire parcurg o rază din ce în ce mai mică.

 Această formă geometrică este “tulburată” din loc în loc de Revelaţie. Atunci când Dumnezeu trimite un profet, un om de o sfinţenie remarcabilă, atunci când Logosul se pogoară, rostogolirea temporală este frânată sau chiar, pentru o vreme, are loc o “deturnare”, timpul o ia la deal. După care eroziunea îşi reintră în drepturi, maşina implacabilă a lumii recucereşte ceea ce a pierdut. Ceea ce este pe termen scurt o înflorire, ceea ce pare o explozie spirituală, nu este privit pe termen lung decât o restauraţie, o reaşezare vremelnică într-un făgaş pierdut în negura timpului. Aşa arată lucrurile privite din perspectiva celei mai vechi religii vii. Este, fireşte, normal până la un punct optimismul creştinului, în condiţiile în care perspectiva lui nu poate fi decât fragmentată la Kali-yuga, mai precis ultima şi cea mai agitată parte a acestui Manvantara. Pentru aceasta, creştinismul este o lumină şi o speranţă.

Numai că de aici şi până la entuziasmul grosier de care dau dovadă unii, distanţa este enormă. Optimus este în limba latină superlativul lui bonus: cel mai bun, excelent, perfect. Pessimus este superlativul lui malus: foarte rău, detestabil. Lucrurile nu lasă loc la îndoială, cu notabile excepţii istoria se duce în jos, nu în sus. Orice promisiune a unui paradis terestru, a unei societăţi perfecte aici  aparţine optimismului şi este în esenţă mincinoasă. După orice perioadă de dezvoltare a unor seminţe spirituale, orice religie începe să se erodeze, iar creştinismul nu face excepţie. Dacă cineva vrea să scape de discursul teologic contemporan, ditirambic şi encomiastic, cu cuvinte multe şi idei puţine, dintre care şi mai puţine ancorate într-o perspectivă metafizică, trebuie să dea ceasul înapoi măcar 1000 de ani. Summa theologiae a lui Toma d’Aquino a fost un curs universitar. Unde sunt studenţii care să mai priceapă astăzi acest text? Cât despre virtuţi, ceea ce cândva era normă şi banalitate astăzi este pur şi simplu eroism. Dacă n-ar fi mila lui Dumnezeu, care să compenseze pasul plumburiu al timpurilor, n-ar mai fi nimic.

Pe fondul acesta în care pesimismul este înţelepciune şi adecvare la real, optimismul fiind lăsat utopiilor, ideologiilor şi neroziilor, Shrimad Bhavagatam, un text hindus profetic, ne spune că lumea politicului urmează şi ea spirala descendentă. Astfel, primii oameni nu aveau nevoie de conducători şi nici nu le trecea prin cap că altcineva decât Dumnezeu i-ar putea îndruma undeva. Atunci când oamenii sunt împărţiţi în caste, pentru ca nu cumva disponibilităţile spirituale puternic afectate să fie compromise prin împerecheri nepotrivite, primii care conduc oamenii sunt brahmanii, purificându-i prin ritualuri, reamintindu-le adesea principiile sacre. Revolta kshatrya s-a petrecut cu mult înainte de ceea ce europenii numesc “Istorie”, iar despre acest moment avem ecouri în toată literatura populară care ni s-a păstrat. Chiar şi după ce au luat conducerea, cavalerii au căutat constant binecuvântarea preoţilor, la care au alergat adesea în clipele de restrişte, recunoscându-le astfel indirect superioritatea.

Domnia economicului începe probabil în secolul XVIII, odată cu germenii revoluţiei industriale, pregătită ideologic de parodia clasicismului greco-roman în renaştere, de prevalenţa raţiunii asupra intuiţiei şi de abandonarea treptată a ultimelor forme de spiritualitate medievală. Încet-încet, până în secolul XX, kshatrya părăsesc lumea politică sau sunt reduşi la poziţii decorative. Ultimii oameni prin venele cărora curge sânge albastru sunt fie asasinaţi (Romanovii), fie izgoniţi (regii Europei de Est), fie transformaţi în vedete nevorbitoare (monarhiile Europei de Vest). Epigonii războinicilor de altădată stau azi cuminţi în spatele unor shudra groteşti, cocoţaţi la butoane. Ultimii sunt adevăraţii regi ai ţărilor “monarhiste” de azi, ei şi preşedinţii aleşi de gloată în “regimurile democratice”. Despre ei vorbeşte necruţător textul hindus: “Aceşti barbari pe tronuri regale îşi vor devora supuşii, asasinând femei nevinovate, copii, vaci şi brahmani, râvnind la soţiile şi proprietăţile altor oameni. Vor fi instabili, fără tărie de caracter şi cu viaţă scurtă. Într-adevăr, nepurificaţi prin ritualurile Vedelor şi lipsiţi de practica principiilor, vor fi prada pasiunilor şi a ignoranţei. Supuşii acestor regi josnici le vor imita caracterul, comportamentul şi vorbele. Hărţuiţi de propriii conducători şi unii de alţii, oamenii simpli se vor ruina.” (Shrimad Bhavagatam 12.1.39-40)

Aceasta este clipa în care ne aflăm, şi acesta este contextul. Pesimismul realist ne obligă să îndepărtăm de noi orice speranţă neghioabă într-o redresare pe care sacrul o amână până la restaurarea finală sub judecata Logosului. Nu, creştinismul nu se va mai întinde mai mult decât este, pentru că-i lipseşte motorul, adică oamenii vrednici de el. Ar mai fi oameni de convertit, nu mai sunt apostoli. Iar gândirea pozitivă şi bunele intenţii, specii ale optimismului, nu pot schimba lucrurile, pentru simplu motiv că nici una, nici alta n-a pus niciodată pâine pe masă, n-a salvat niciun om de la înec şi nici n-a vindecat vreo fractură deschisă. Priceperea, dibăcia, prudenţa, inteligenţa practică a şarpelui pe care ne cere Iisus s-o îngemănăm cu nevinovăţia porumbelului, da. Dar acestea sunt specii ale pesimismului.

Nu mai are rost să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului, iar toţi neinspiraţii care-şi justifică astfel aderenţa la Mamona ar face bine să se uite bine şi să caute pe tronurile de astăzi dacă găsesc cumva Cezarul. Oricât de decăzuţi erau romanii şi oricât de puţină fibră teologică ar fi avut, înălţimea lor spirituală este copleşitoare pentru noi, iar împăraţii lor sunt semizei faţă de “regii” veacului nostru. Am dat Cezarului cele de cuviinţă atunci când încă mai era acolo să primească, e penibil s-o facem şi cu spectrele şi surogatele care i-au luat locul. Dacă stăpânul acestei lumi ţi se prezintă drapat în chip de înger de lumină, ratezi testul realismului discernământului dacă i te închini. Perspectiva temporală corectă ne spune că trăim vremuri în care trebuie să cercetăm totul, pentru că pietrele pot fi pâini şi pâinile pot fi pietre. Iar situarea corectă a momentului nu ne dă voie să facem confuzia între speranţe politice şi iluzii.

Atunci când au părăsit sfera politicului, brahmanii au luat cu ei principiile. Atunci când au plecat la rândul lor, kshatrya au luat eroismul şi onoarea. Negustorii au mai ţinut, o vreme, calculele corecte. Acum s-au dus toţii, iar cei care ne conduc sunt grăjdari, cameriste şi căcănari. Servitorimea isterică şi neruşinată, cei care ar fi trebuit să depindă de alţii mai nobili ca ei, dar care acum îşi servesc viciile şi corupţia, pentru că nu ştiu să trăiască fără să servească, şi pentru că cei care nu au un maestru spiritual îl au pe Şeitan drept maestru. Nebunia lumii e în toi, iar “Regii vor fi hoţi, meseriile oamenilor vor fi alcătuite din furt, minciună şi violenţă inutilă, iar clasele sociale vor fi reduse toate la shudra.” (Shrimad Bhavagatam 12.2.14). Lor nu trebuie să le dăm nimic, nici speranţe, nici răbdare, nici atenţie, nici respect. Cu ei nu trebuie să ne luptăm, pentru că niciunui om normal constituit nu i-ar trece prin cap să se bată cu un majordom sau cu o spălătoreasă. Singura conduită a înţeleptului în vremurile noastre este aceea de a nu se implica deloc, de a nu lăsa nicio picătură din viaţa şi energia lui să alimenteze Leviathanul. Pesimismul este realism, pentru că porneşte de la cunoaşterea lucrurilor. Optimismul e beţie.