Dacă ne uităm în dicţionar, empatia este “o formă de cunoaştere a altuia apropiată de intuiţie; interpretare a eului altora după propriul nostru eu”. E aproape bine. Ca orice definiţie, are dreptate în ceea ce afirmă şi greşeşte prin tot ceea ce ignoră. Empatia este capacitatea de a ne transpune, complet şi cu fidelitate, într-o altă persoană. Este intuiţia afectivă, facultate a intelectului şi a inimii. Asumpţia fundamentală a empatiei este: “Eu sunt celălalt” şi presupune participarea activă în fiinţa tuturor celorlalţi. Cel care o trăieşte se simte legat de toţi oamenii, indiferent dacă există sau nu legături de sânge, naţionalitate, religie sau contemporaneitate. Empaticul simte durerea altuia, disperarea, fericirea ori exaltarea. Este mai mult decât mila sentimentală, care la bază e o legătură între două persoane diferite, este virtutea spirituală a milei, pentru că empaticul dă cu conştiinţa că-şi dă sieşi, ajută ajutându-se pe sine, transmite transmiţându-şi sieşi. Sfântul din Pateric care, călcat de hoţi, iese după ei să le dea unica lui haină este încarnarea arhetipului empatiei, doar el poate vedea că hoţul este cineva în lipsă, iar nevoia celuilalt este pentru el propria nevoie.
În pericopa evanghelică de astăzi, Iisus Hristos ne vorbeşte despre empatie: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei 25, 34-36). Iisus se descrie în ipostaza de colector universal al jertfelor milosteniei, doar că, surpriză: “Adevăr vă spun, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti foarte mici fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut”. Ceea ce le-aţi dat lor, Mie îmi daţi. Pentru că Eu sunt ei. Cerşetorul ţigan de la uşa bisericii este Iisus Hristos. Refugiatul musulman care îşi lasă în urmă ţara făcută praf este Iisus Hristos. Homosexualul bolnav de HIV este Iisus Hristos. Politicianul condamnat pentru corupţie este Iisus Hristos. Toţi aceştia, şi mai mulţi decât atâţia, fraţii mai mici şi pe care credem că avem dreptul să-i dispreţuim sunt, de fapt, Iisus Hristos.
Corolarul empatiei este acela că toţi oamenii, fără excepţie, sunt legaţi unii de alţii prin fire invizibile dar nu inexplicabile. Abia contrariul acestei afirmaţii, şi anume ideea că oamenii sunt entităţi independente între ele, este imposibil de susţinut. Cei din vechime spuneau: împreună ne ţinem, iar în vorbele astea topeau toată solidaritatea umană. Un om decăzut spiritual este din cauza mea, care sunt decăzut spiritual. Fericirea cuiva este fericirea mea. Durerea fizică a unui om este durerea mea fizică. Sfinţirea cuiva mă sfinţeşte pe mine. Unul dintre prototipurile empatiei în Evanghelii este samariteanul milostiv, care se vede pe sine în cel tâlhărit, şi pe sine se ajută, pentru sine cheltuieşte. Iar făcând toate acestea pentru sine şi pentru nimeni altcineva, el nu-şi iese din smerenie, căci cine s-ar mândri dacă s-ar ajuta după ce se găseşte în şanţ bătut şi jefuit, cine s-ar mândri dacă şi-ar îngriji rănile, cine s-ar mândri dacă ar cheltui cu propria însănătoşire?
Toate civilizaţiile tradiţionale au susţinut principiul interconectării universale, construind după această idee societăţi organice cu repere similare, în care fiecare individ, fiecare vocaţie, fiecare clasă socială este legată de ansamblul social prin exerciţiul funcţiilor specifice, aşteptări şi îndatoriri. Dacă la înmormântarea unui ţăran mergea tot satul, este pentru că fiecare simţea că ceva din el se îngroapă în ziua aceea. Câtă vreme nobilii şi monarhii şi-au luat în serios funcţia de protectori ai celorlalte clase, lumea a avut nevoie de ei. În ziua când au rupt pactul social, istoria a început să-i măture întru uitare. În sensul cel mai profund, exprimat la limita prostiei, universul conexiunilor, ca şi societatea organică, nu cunoaşte vidul. Plastic vorbind, lumea veche era plină, iar în plinul ei se aflau toate legăturile invizibile dintre cele mai neaşteptate lucruri. O parabolă buddhistă spune că bătaia de aripi a unui fluture secolul trecut duce la uraganul care se îndreaptă spre ţărm vara aceasta.
Undeva prin secolul XVII, rămas în cronologia ignoranţei noastre sub numele de “secolul luminilor”, a apărut o contraidee: universul ar avea din loc în loc “pungi de vid”, care ar rupe astfel universalitatea conexiunilor, fiind puncte de pornire ale haosului. Hazard – accident – coincidenţă – noroc, acestea sunt numele sub care, cu o rutină în spatele căreia nu se află nimic bun, reluăm această asumpţie care nu se sprijină pe nimic altceva decât imaginaţia unor filosofi laici. Hazardul ar fi conectarea imprevizibilă şi inexplicabilă a doi oameni, ori a două evenimente lipsite de conexiune organică. Este o negaţie a ordinii creaţiei, a predictibilităţii într-un univers guvernat de principii imuabile. Este interesant că într-o epocă în care se formulau tot soiul de legi universale în natură, oamenii acceptau cu ochii închişi posibilitatea ca toate acestea să nu valoreze, din când în când, nimic. Suspendarea legilor creaţiei era dintotdeauna acceptată sub numele de minuni, numai că în spatele hazardului nu se află, riguros, nimeni.
În pericopa evanghelică de astăzi, Iisus Hristos cerne oamenii la a doua venire în oi şi capre. Oile sunt expresia conexiunii, o turmă de oi la păşunat se mişcă asemenea unei singure fiinţe, la fel cum face un banc de peşti, sau un stol de rândunele. Caprele au un coeficient de coeziune foarte redus, cioporul e doar cu numele, tot timpul se împrăştie şi adunarea lor ar fi imposibilă fără câini şi multă alergătură. Simbolul oamenilor ce se recunosc în ceilalţi oameni ca-ntr-o oglindă vs. oamenii care se au doar pe ei înşişi. Pentru empatici, împărăţia cerurilor, pentru cei ce cred în discontinuităţile universale, osânda veşnică. Să facem un exerciţiu: eu sunt tu, el, ea, noi, voi, ei, ele. Eu sunt toţi oamenii. Dacă eu sunt fericit, toţi sunt fericiţi. Dacă eu ucid, toţi ucid. Limita mea nu este corpul meu. Limita mea nu este sufletul meu. Mântuirea tuturor înaintea mântuirii mele. Sfinţenia mea, sfinţenia tuturor. Împreună ne ţinem. Empatia nu este o opţiune, e o formă de realism.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu