Despre şcoala acasă şi isteria prosistem

În lumea în care ne aflăm, unii oameni decid să trăiască fără bani şi o fac ani la rândul după ce-şi evaluează riguros nevoile, despărţindu-le pe cele false de cele autentice iar mai apoi centrându-şi existenţa pe valorile care nu pot fi obţinute cu bani. Auzim despre case off grid, adică nebranşate la vreo reţea oarecare, capabile să-şi obţină curentul electric de la soare şi vânt, apa din pânza freatică şi de la ploaie, energia termică din orientarea faţă de punctele cardinale. Există oraşe care-şi propun programe zero waste ambiţioase, cartiere care convertesc terenuri virane în minunate grădini urbane ecologice, călători pe bicicletă în jurul lumii, femei care nasc acasă prunci care nu vor fi vaccinaţi niciodată şi meşteşugari care reînvie ocupaţii centrate pe producerea manuală de obiecte unicat sau la scară mică.

Toate exemplele din paragraful anterior au un denominator comun: evadarea din sistem. Poţi refuza banii, factura de curent electric, poluarea de orice fel sau să câştigi banii dintr-o activitate de tip industrial (cam toate metodele moderne sunt tributare unei abordări de tip bandă de montaj, inclusiv învăţământul, oricât de greu ar părea de acceptat la o privire superficială!). Fiecare gest în parte este mărturia neîncrederii în soluţiile prefabricate pe care ni le oferă acum societatea şi pe care cei mai mulţi dintre noi le înghiţim pe nemestecate, pentru că aşa-face-toată-lumea. O nejustificată gregaritate ne face pe noi să-i privim cu suspiciune pe toţi cei care rup rândurile, fie ei vegani, amatori de drumeţii ecvestre sau freelanceri.

Întâmplarea face că zilele astea două persoane publice au decis să-şi retragă copilul din şcoala de stat în favoarea şcolii acasă. S-a dezlănţuit, cum era de aşteptat, furtuna, pentru că românilor le place foarte mult să se schimbe totul, dar numai dacă schimbările sunt în punctele neesenţiale. Am dat dovadă, ca de obicei, că suntem cei mai cuminţi rebeli de pe planetă, fioroşi în nemulţumirea noastră dar blânzi cu stăpânul. Din toate părţile, profesori, bloggeri şi feisbucişti, nu ne-am putut abţine: de la datul cu părerea la oferitul de soluţii, am oferit spectacolul neserios al unei naţiuni care nu mai poate de grija altuia, dar mai ales de grija sistemului. Ne comportăm ca şi cum, dacă ni s-ar pune în mână o găleată cu var şi un sac de glet, n-am găsi nimic mai bun de făcut decât să ne renovăm voios puşcăriile. Pentru că, nu-i aşa, sunt puşcării, dar sunt ale noastre, şi trebuie să fie curate şi prezentabile.

Să lămurim dintru început lucrurile, pentru că lipsa de informaţie e pe măsura părerismului unora: şcoala acasă nu este o formă de abandon şcolar, ci o altă şcoală. De fapt, dat fiind faptul că învăţământul public nu se mai ocupă demult de educaţie, ci strict de şcolarizare, cea mai bună definiţie pentru homeschooling este: educaţie şi şcolarizare la domiciliu. Această alternativă la sistemul patronat de stat este prevăzută de constituţia Belgiei, Irlandei şi Italiei, fiind legală în: Austria, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Ungaria, Islanda, Letonia, Luxemburg, Norvegia, Polonia, Portugalia, Rusia, Slovacia, Slovenia, Elveţia, Ucraina, Marea Britanie. În unele dintre aceste ţări, există diferite restricţii, mergând de la obligaţia examinării periodice a copiilor în şcolile publice, şi până la obligaţia implicării personalului calificat în pedagogie (Islanda).

Pe de altă parte, educaţia la domiciliu este interzisă în: Albania, Andorra, Bielorusia, Bosnia şi Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Cipru, Germania, Grecia, Liechtenstein, Lituania, Macedonia, Malta, Moldova, Muntenegru, Olanda, San Marino, Serbia, Spania şi Suedia. România are o poziţie în sensul interzicerii homeschooling-ului, în sensul că furnizează servicii pedagogice la domiciliu doar pentru copiii cu deficienţe care îi fac netransportabili sau greu transportabili, interzicând prin Codul penal iniţiativele private în această direcţie (art. 380, Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu).

Avem, pe continentul european 23 de ţări care au legalizat homeschooling-ul contra 20 care îl interzic. Statistic, aceste cifre nu dovedesc, fireşte, nici că alternativa la învăţământul de stat este bună, nici că este rea, pentru simplul motiv că statistica nu dovedeşte cel mai adesea nimic dacă e lăsată singură. Numai ca nu putem să nu observăm că o bună parte din lumea “bună” (adăugăm în treacăt: Canada, Statele Unite şi Australia) a scăpat de obsesia totalitară a înregimentării copiilor într-o paradigmă educaţională unică. Adică, nu se prăpădeşte lumea dacă o comunitate de familii pune mână de la mână şi-şi creşte copiii, atât prin implicare personală cât şi plătind serviciile unor profesori. Nu se dărâmă ministerul educaţiei dacă unii copii vor fi educaţi fără catalog, fără săli de clasă, fără note şi fără succesiunea ore-recreaţii-ore.

Şi totuşi, după secole de învăţământ public, de unde admiraţia unora, gata să spărgă rândurile, pentru şcoala acasă? Ei bine, cred că homeschooling-ul este din aceeaşi familie cu toate cele ce se găseau pe lângă casa omului pe vremea când acasă era mai mult decât un dormitor şi o telecomandă de televizor (familie, economie, mitologie comunitară etc). Genul proxim al şcolii acasă este format din: grădina şi livada ecologică, producţia de energie la scară redusă, prepararea mâncărurilor şi a conservelor, repararea instrumentelor defecte, alăptatul natural, naşterea acasă. Înainte de marea externalizare domestică, adică mutarea economiei în fabrici, înainte ca naşterea şi moartea să se mute la spital, ca boli ordinare care necesită asistenţă medicală, educarea copiilor ţinea de familii şi comunităţi la scară umană. Este naturală, chiar foarte probabilă preferinţa pentru şcoala acasă la cineva care a învăţat să-şi producă hrană naturală, are o fântână de unde extrage apă necontorizată, citeşte mult şi este cât se poate de critic în privinţa impactului noilor tehnologii asupra tinerei generaţii.

S-au spus multe zilele astea despre şcoala acasă, lucruri bune şi corecte dar şi bâjbâieli încărcate de confuzii, acompaniate de nelipsitele băşcălii (homeschooling este un fel de playback) prin care orice subiect, oricât de grav şi serios, este redus la o sursă de amuzament. Cu toţi par să piardă din vedere un argument masiv în favoarea alternativei la învăţământul clasic: calitatea. Să zicem că ai un puştan care vrea la opt ani să-i citeşti despre Michelangelo Buonarotti, şi care nu cască de plictiseală nici măcar la paginile despre Lorenzo Magnificul şi Florenţa secolului al XV-lea. Sau care-ţi poate explica, la aceeaşi vârstă, de ce Epopeea lui Ghilgameş este mai importantă decât Cântecul Nibelungilor, după nişte repere pe care le-a descoperit el. Sau care ştie mai multă teorie muzicală decât un elev de clasa a VIII-a, pentru că întâmplător e îndrăgostit de Frederic Chopin şi ia lecţii de pian. Pentru un copil cu asemenea interese, sala de clasă se transformă într-un loc al torturii prin plictiseală. Nu spun că nu poate învăţa lucruri utile şi de acolo, fireşte că poate, dar per total pierderea de timp face ca exerciţiul să fie nepermis de asimetric.

Pentru că astfel de copii, mai numeroşi decât credem, deschid manuale în care, nişte adulţi specialişti în pedagogie decid în funcţie de un copil abstract, copilul mediu. Pot să spună mulţi editorialişti că învăţământul actual cultivă performanţa, eu sunt cât se poate de rezervat în privinţa acestei evaluări. Realitatea este că, în România şi peste tot în lume, învăţământul de masă evoluează în funcţie de nişte repere ale mediocrităţii care mutilează tot ce se cheamă excepţional. Dacă o vocaţie se împlineşte, de regulă nu este graţie învăţământului de masă, ci în pofida acestuia. Genul acesta de supradotare înfloreşte în şcoala acasă, pentru că abia aceasta îl are în centrul ei pe elev. Indiferent cât de des o vor repeta demagogic legile, statutele şi regulamentele didactice, în centrul învăţământului de masă nu se află elevul, ci masa.

Şi cum ar putea fi altfel? În anii de după 1989, corpul profesoral a sperat că efectivul claselor va scădea de la 30 la 15-20 de elevi. Dacă s-ar fi dorit acest lucru, şi dacă s-ar fi vrut un învăţământ centrat pe elev, s-ar fi întâmplat, numai că avem exact ceea ce s-a vrut: o magmă amorfă de elevi în care se plutesc, din loc în loc, resturi de profesori famelici. Corul celor care aruncă anatema pe părinţii care îndrăznesc să iasă din sistem apără ciorba aceasta plictisită în care insulele de normalitate au un inconfundabil aer anacronic şi apar doar cu titlu de excepţie. Aceiaşi oameni care ştiu foarte bine că diplomele româneşti nu înseamnă nimic nici măcar în România (cu excepţia diplomelor de Drept de la Spiru Haret pentru care se bat secretarii primăriilor rurale), care constată pe pielea lor că avem mecanici auto jalnici, instalatori care se uită înmărmuriţi la o chiuvetă înfundată şi tehnicieni veterinari incapabil să facă o montă artificială la bovine. Toţi, produşi ai învăţământului public.

Ce i se poate reproşa învăţământului public? Ideea monstruoasă că toţi copiii de aceeaşi vârstă ar trebui să înveţe aproximativ aceleaşi lucruri, în acelaşi moment, cu aceeaşi viteză. Părintele ei spiritual este industriaşul american Henry Ford, inventatorul benzii de montaj. Singura diferenţă dintre profesorul care predă în acest regim şi simpaticul Charlot din filmul Modern Times (1936) este aceea că muncitorul pedagogic îşi poate permite orice cotă de rebut vrea el. În spatele lui Charlot stă un supervizor gata să-l tragă de urechi şi să-i dea şuturi în fund – anii din urmă demonstrează că picajul învăţământului de masă este departe de a se fi terminat. Uneori, nivelul ratării copleşeşte pe acela al reuşitei, iar eşecul este mai perfid şi mai greu de cuantificat decât ne-am putea imagina. Există pierderi paradoxale: cum să te raportezi la elevul cu rază scurtă de acţiune, care învaţă atât cât îi ceri şi nimic mai mult, ridică mână doar atunci când ştie, vânătorul abil de note, plin de succes dar lipsit de iniţiativă şi pasiune, care în final nu “leagă” cunoştinţele fiind lipsit de orice alt scop decât acela de a fi “bun” în mediul clasei?

Facem mare caz de promovabilitatea la examenele naţionale de orice fel. Avem fetişul diplomelor, o poză lipită cu timbru sec de o foaie de hârtie cartonată ne pare o realizare. Prin anii 30, Paul Valéry, în conferinţa Bilanţul inteligenţei, atrăgea atenţia asupra unui paradox deja cunoscut în epistemologia ştiinţei: orice control perverteşte acţiunea la care se aplică (cu cât măsurăm mai mult, cu atât scade precizia!). Din cel mai înalt punct de vedere, orice examen naţional nu este decât o formă de mediocritate intens organizată. După cum spunea Paul Valéry: “Importanţa crescândă a [diplomei] este un obstacol în calea culturii şi a eficienţei învăţământului. Diploma dă naştere la false speranţe şi la o serie de viclenii condamnabile. [...] Vizând-o, scopul elevului nu mai este achiziţionarea unei culturi. Profesori şi elevi îşi organizează efortul în funcţie de o probă definită, cea a bacalaureatului de exemplu, şi tind spre minimul care poate fi cerut. [...] Cursa după diplome a dat naştere unei forme de culturi prefabricate de nevoile probei care este contrariul unei autentice formări intelectuale. Pentru candidat, investigaţia personală se reduce la programă. [...] Dar această metodă dă naştere unui mod de cunoaştere nefast culturii. Cultura, dimpotrivă, procedează prin îmbogăţire personală, originală, fără imperative temporale.”

Dacă diploma este “o pierdere totală, radicală şi necompensată, de timp şi de energie”, cum spune acelaşi Paul Valéry, vă rog să vă gândiţi care este preţul claselor a VIII-a şi a XII-a, cele dinaintea examenelor de sfârşit de ciclu. Ca să nu căutaţi prea mult, vă spun eu: limba latină şi filosofia. Aproape fără greş, acestea sunt sacrificate în favoarea dopajului intelectual dinaintea examenelor. Dacă ar fi să dau crezare elevilor mei din clasa a IX-a de anul acesta, franceza începe să sufere soarta latinei. Sacrificiul, din punctul meu de vedere, este o formă heirupistă de sinucidere intelectuală colectivă. Şi nu este un accident, este o alegere premeditată a profesorilor, chipurile pentru a-i ajuta pe elevi. Doi ani şcolari din doisprezece sunt complet daţi peste cap înaintea unor examene de o patetică mediocritate. După care ne mirăm ipocriţi că tinerii de ieri sunt astăzi lipsiţi de discernământ şi ordine în gândire.

Hai să vedem ce se poate face în sistemul şcolii acasă şi sub niciun chip nu va fi făcut vreodată de şcoala publică postmodernă. Neil Postman, în The End of Education, preconizează ca soluţie pedagogică la marasmul contemporan un parcurs ştiinţific centrat nu pe adevăruri imuabile, ci pe eroare. Un elev care, până la axiome şi legi, se concentrează pe documentarea erorii, este un adult care într-o zi va începe să gândească. O abordare diacronică a ştiinţelor din prisma căderilor şi recuperărilor ar putea reprezenta antidotul la certitudinile sterpe ale celor care, dresaţi din şcoală să repete, confundă crispările cu gândirea. Şcoala clasică nu are nici timpul, nici răbdarea pentru această maieutică platoniciană a erorii.

În învăţământul public, avem ore de educaţie tehnologică fără nicio reflecţie despre impactul tehnologiei asupra modului nostru de a ne desfăşura viaţa şi de a gândi. Limba română a devenit una dintre cele mai inginerizate discipline, care a eliminat cu desăvârşire persuasiunea seducătoare pentru lectură, iar noi ne plângem că elevii nu citesc. Se poate învăţa mai multă geografie dintr-o excursie de modă veche, cu traseu montan parcurs cu piciorul, decât din manualul de geografie predat în clasă. Cu certitudine istoria poate suscita pasiuni de durată, dar am dubii serioase în privinţa eliminării cronologiei din programele actuale. Nu cunosc obiect mai detestat ca logica din clasa a IX-a, şi totuşi ce jocuri fantastice ar putea-o ilustra. Când am început să predau, undeva la finalul secolului trecut, aveam colegi de engleză, italiană şi germană. Astăzi, toată lumea vrea doar engleză, şi nimic mai mult. Dacă vrei să-ţi înveţi copilul greacă şi latină, există doar soluţia şcolii de acasă.

Diferenţa fundamentală dintre învăţământul de masă şi homeschooling este aceea dintre un produs de serie şi un unicat. Păstrând proporţiile, există oameni pentru care o cămaşă dintr-un supermarket este suficient de bună, la fel cum există unii pentru care idealul de eleganţă este o ie din cânepă, îndelung brodată manual. Nu cred că una o ameninţă în vreun fel pe cealaltă, cred dimpotrivă că este loc sub soare pentru orice, în orice caz, obsesia pentru controlul total ţine de panică şi de autoaservire. Este penibil să interzici ieşirea din sistem într-o ţară unde cultura plagiatului începe din clasele I-IV şi a cărei cea mai bună universitate se mândreşte că se află “printre primele 600 din lume”. Desigur, aventura şcolii acasă poate devia spre superficialitate, dar acesta nu este un motiv pentru a suprima principiul în sine. La urma urmei, nu ducem lipsă de şcoli proaste nici măcar după criteriile noastre mediocre. Iar cei mai mulţi dintre adulţi, odată terminat numărul diplomelor pe care un om rezonabil le poate obţine, sfârşesc prin a înlocui pentru totdeauna orice urmă de activitate intelectuală cu televizorul.