Una dintre tezele fundamentale ale Şcolii Perennialiste este existenţa Tradiţiei Primordiale. O sumă de principii şi cunoştinţe nepieritoare care subzistă, adesea sub forme derutante, în absolut toate civilizaţiile, religiile şi tradiţiile locale. Nucleul etern, de origine supra-umană, proba infailibilă a ortodoxiei şi reperul după care se recunoaşte Revelaţia. O sumă de gesturi surprinzătoare, ecouri care transmit idei şi oglinzi în apele cărora se vede Adevărul. Sensuri care se aşteaptă intuite, savori în căutarea palatelor care să le fixeze în memoriile trecătoare ale căutătorilor.
Fiecare Revelaţie reactualizează Tradiţia Primordială, o fixează într-un timp şi loc, o adaptează unei mentalităţi particulare. Supuse uzurii, religiile se erodează şi în cele din urmă mor – Tradiţia niciodată. Religii anume pot părea că se află, din diferite puncte de vedere, în conflicte ireductibile – Tradiţia le uneşte pe toate. Momentul în care Revelaţia se pogoară pe pământ este unul de maximă înflorire, dar aceasta nu înseamnă progres decât dacă voim să luăm în calcul o unitate foarte redusă de timp. În ansamblu, legea care domină curgerea vremii este cea a entropiei. Însă Tradiţia Primordială este nepieritoare şi aşa va rămâne în veac, vălurită pentru cei care nu trebuie s-o vadă, luminoasă pentru cei născuţi s-o priceapă.
Aseară am recitit aricilor Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, povestea tragică a fiului de împărat care, după ce-şi atinge visul de contopire cu absolutul, se întoarce pe propriile urme şi pierde totul, rătăcindu-se inclusiv pe sine. Azi, Ştefan mi-a reamintit basmul japonez al lui Kisa, fiul de pescar ce coboară pentru câteva zile (i se pare lui) în adâncurile oceanului şi se căsătoreşte cu o preafrumoasă broască ţestoasă. Îl cuprinde dorul de ai lui şi se întoarce trei sute de ani mai târziu pentru a găsi o umanitate a cărei faţă era profund răvăşită, de nerecunoscut, care păstrase povestea unui flăcău dispărut numit Kisa, fără a-i mai şti sensul.
Basmul românesc (de fapt, cu circulaţie balcanică) rimează în mod intim cu basmul japonez. Mintea unui copil a putut simţi că este unul şi acelaşi, în ciuda decorurilor derutante. Niciun specialist în folklor sau istoria religiilor n-ar putea explica universalitatea lui, orice tentativă de a apela la teza “împrumutului” fiind din start acoperită de ridicol. Trebuie să ne resemnăm şi să renunţăm la toate ipotezele universitare, există un mesaj de viaţă şi de moarte învăluit în basm, general uman, pe care oameni avizaţi au considerat că trebuie să-l încredinţeze memoriei colective sub o formă opacă pentru cei neaveniţi, dar transparentă pentru cei cărora le este adresat. În cele două basme se află, riguros, una dintre multele perle ale Tradiţiei Primordiale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu