Jacques Ellul, Conferinţă asupra Apocalipsei Sfântului Ioan (recenzie)

Motto: „În orice caz, fiecare verset are şaptezeci şi şapte de sensuri, plus sensul adevărat, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte.” (un rabbin)

 Sâmbătă, 3 noiembrie 1984, Jacques Ellul a susţinut la Nantes o conferinţă, urmată de discuţii, pe tema ultimului text din Biblie, Apocalipsa lui Ioan Teologul. Observăm în treacăt că subiectul este delicat, greu de abordat fără să simţi o un sentiment de inadecvare, poate de aceea, înainte de a răspunde provocării, conferenţiarul întreabă: „Ce anume vreţi să auziţi?” Politeţe sau prudenţă? Poate amândouă la un loc. Într-adevăr, cum să nu te simţi lejer ex-centric atunci când vorbeşti despre sfârşitul lumii care cultivă frenetic obsesia tinereţii fără bătrâneţe, şi cum să nu ai o senzaţie acută de ex-orbitare când eşafodezi o hermeutică a finalităţii în faţa unui auditoriu îmbibat cu imperativul experimentării fără rost şi înţelepciune? Înainte de a recenza acest discurs, cu reuşitele şi cu stângăciile sale, o reverenţă în faţa aventurii lui Jacques Ellul, a profunzimii şi a modestiei sale, e cum nu se poate mai potrivită…

Dimensiunea morganatică a realului

Una dintre cele mai profunde cărţi de metafizică apărute în secolul XX european începe cu următoarea exergă: “Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul. Tocmai adevărul este cel care ascunde faptul că simulacrul de fapt nu există. Simulacrul este adevărat.” (Ecclesiastul). Este vorba despre Simulacre şi simulare, iar cel care-şi începe lucrarea sub adierea unui verset serafic este profesorul de sociologie Jean Baudrillard, probabil nonşalantul metafizician al catastrofei postmoderne.

 Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv – îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.

 Minciuna, cu care simulacrul poate fi pus în relaţie de egalitate, are acelaşi regim paradoxal. Atunci când are veleităţi durative, minciuna e mai mult decât un debil non-A în raport cu un A oarecare (de exemplu, o construcţie de tipul “Hipopotamii sunt roz şi zboară” este automat sortită pieirii), ea trebuie construită savant, şi să înglobeze mai mult decât simple elemente disparate de adevăr. Minciuna-simulacru are în fapt nevoie de o doză solidă de adevăr pe care să-l fagociteze neîncetat spre profitul propriu. Este nevoie de o acaparare uriaşă a realului, pentru a se construi o iluzie lipsită de auto-ironie. Minciuna e scheletică, deci spectrală, dar gurmandă, fără să reuşească vreodată performanţa obezităţii altfel decât la nivelul impresiei.