Jacques Ellul, Conferinţă asupra Apocalipsei Sfântului Ioan (recenzie)

Motto: „În orice caz, fiecare verset are şaptezeci şi şapte de sensuri, plus sensul adevărat, pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte.” (un rabbin)

 Sâmbătă, 3 noiembrie 1984, Jacques Ellul a susţinut la Nantes o conferinţă, urmată de discuţii, pe tema ultimului text din Biblie, Apocalipsa lui Ioan Teologul. Observăm în treacăt că subiectul este delicat, greu de abordat fără să simţi o un sentiment de inadecvare, poate de aceea, înainte de a răspunde provocării, conferenţiarul întreabă: „Ce anume vreţi să auziţi?” Politeţe sau prudenţă? Poate amândouă la un loc. Într-adevăr, cum să nu te simţi lejer ex-centric atunci când vorbeşti despre sfârşitul lumii care cultivă frenetic obsesia tinereţii fără bătrâneţe, şi cum să nu ai o senzaţie acută de ex-orbitare când eşafodezi o hermeutică a finalităţii în faţa unui auditoriu îmbibat cu imperativul experimentării fără rost şi înţelepciune? Înainte de a recenza acest discurs, cu reuşitele şi cu stângăciile sale, o reverenţă în faţa aventurii lui Jacques Ellul, a profunzimii şi a modestiei sale, e cum nu se poate mai potrivită…


 Exegeza susţinută la Nantes are trei părţi. Mai întâi, cinci observaţii despre Apocalipsă în general, cu rost introductiv. Apoi, planul cărţii lui Ioan, cu atât mai util cu cât textul pare a fi un colaj de fragmente aglutinate la întâmplare. În cele din urmă, remarci despre simboluri (între care se detaşează cel al Noului Ierusalim). Printre cele abordate pe fundalul argumentaţiei, vom încheia recenzia noastră cu observaţiile despre hermeneutică în general, cum nu se poate mai fundamentate.

 Cinci observaţii despre Apocalipsă

 Există o opoziţie între limbajul curent, mai mult sau mai puţin modern, şi sensul real al cuvântului „apocalipsă”. Ne gândim automat la „catastrofă”, în condiţiile în care cuvântul grecesc care a dat titlul acestui text înseamnă „revelaţie”. De ce acest derapaj semantic? Din cele 400 de versete ale sale, doar un sfert vorbesc despre catastrofe, şi mai bine de 150 sunt despre consolare, bucurie, entuziasm. Spiritul comun, mărunt, şi-a dat măsura în această distorsiune, acelaşi tip de abordare greşită care a reţinut din Ecclesiastul „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune”, deşi acest din urmă text este întâi de toate despre înţelepciune, şi abia în treacăt despre vanitate.

 Ar trebui să ştim neîndoios că Apocalipsa, înainte de a fi o carte excepţională, a fost un gen literar. Timp de 400 de ani s-au scris apocalipse, la fel cum azi se scriu roman, iar rezultatul acestor eforturi este foarte prolific. Or, Apocalipsa lui Ioan Teologul este net superioară celor cunoscute: Apocalipsa lui Enoch, cele patru apocalipse ale lui Ezdra, Testamentul celor 12 profeţi, ş.a. Alegerea ei în canonul biblic nu ţine de dimensiunea… apocaliptică a textului, ci de restorturi mult mai fine, deloc evidente pentru cel neobişnuit cu retorica genului.

 Mai spune Jacques Ellul că, în pofida opiniilor larg răspândite, Apocalipsa nu este nici descrierea timpurilor de pe urmă, nici cea a ordinii unei lumi viitoare. Textul biblic vorbeşte, aşadar, despre prezent. În sprijinul afirmaţiei, el enunţă teza protestantă: „[…] Dumnezeu ne lasă să ne facem istoria şi punctual, accidental, El intervine: fie pentru a rectifica ceva, fie pentru a împiedica ceva, dar sub nici o formă nu trebuie să considerăm că Dumnezeu dictează fiecare dintre acţiunile noastre.” Nu există destin, deci nu există viitor imuabil. Suntem incitaţi tocmai să ne facem vieţile şi istoria, ştiind că putem conta şi pe Dumnezeu.

 Apocalipsa nu descrie o succesiune istorică de evenimente. Şi dacă nu ne revelează o evoluţie/involuţie, ne arată profunzimea permanentă a istoricului, adică eternul din prezent. Apocalipsa ne arată că dincolo de real este suprarealul, un sens, un adevăr. Realul furnizează adevărului un mijloc de exprimare, dar adevărul transfigurează realul dându-i un sens pe care nu-l are. Şi aici spune Jacques Ellul cumva în treacăt ceva ce nu mă pot abţine să preiau la rândul meu: „Cred că una dintre erorile cele mai grave, cele mai esenţiale ale gândirii timpului nostru este de a fi confundat efectiv adevărul şi realitatea; şi studiind realul ştiinţific s-a putut spune: iată ce este adevărul.”

 Apocalipsa nu este o simplă descriere a Judecăţii lui Dumnezeu asupra omului. În realitate, este dezvăluirea făcută cititorilor a sensului profund al intervenţiei divine în Istorie. Singurul rău din Apocalipsă este cel pe care omul şi-l face sieşi. Suntem în prezenţa profundului mister al răului, pe care întotdeauna omul este cel care-l face, chiar atunci când Dumnezeu îi lasă o dimensiune ca să-l facă.

 Planul Apocalipsei

 Mulţi exegeţi au considerat că cele 22 de capitole sunt o succesiune mai mult sau mai puţin incoerentă de fragmente pe care Ioan le-ar fi cunoscut dinainte şi compilat. Or, există un plan, bazat pe septenari, adică de serii care se prezintă câte şapte: şapte scrisori, şapte sigilii, şapte trompete, şapte îngeri, etc. De fiecare dată ultimul element al septenarului deschide o nouă serie, care se supune la rândul ei aceeaşi logici. Concluzia fiecărui septenar este o doxologie, adică o glorificare. Astfel, lucrurile se aranjează în acest fel:

 I. Cele şapte scrisori: Biserica
 1. Introducerea Bisericii (1)
 2. Biserica în istorie (2-3)
 3. Dumnezeu în Biserică şi în creaţie: cei 24 de bătrâni (4)

 II. Cele şapte sigilii: Istoria
 1. Introducere: Iisus Hristos, Domn al istoriei (5)
 2. Istoria (6)
 3. Prezenţa lui Dumnezeu în istorie: cei 24 de bătrâni (7)
 N.B. Cele şapte sigilii declanşează cele şapte trompete: includerea jocului puterilor în istorie.

 III. Cele şapte trompete: ruptura în Istorie, întruparea lui Iisus în cer şi pe pământ (8-14)
 1. Decizia ultimă a lui Dumnezeu: întruparea
 2. Judecata centrală a lui Dumnezeu: crucificarea (în cer)
 3. Victoria centrală: învierea (în cer)

 IV. Cele şapte cupe: Judecata (15-19/10)
 1. Introducere: pregătirea judecăţii (15)
 2. Cele şapte cupe ale judecăţii: Judecarea întregii creaţii – realitatea judecăţii (16)
 3. Judecarea puterii omului (17/10)
 4. Judecata lui Dumnezeu: cei 24 de bătrâni (19/1-10)

 V. Pregătirea învierii (19-20)
 Noua creaţie.

 Mai rămâne o bucată enormă (capitolele 9-14), greu de asociat, care povesteşte despre tunete şi îngeri, despre al şaptelea sigiliu, despre apariţia stelei Absinthe, despre apariţia Dragonului, despre Dragonul care urmăreşte fecioara care stă să nască, despre apariţia fiarelor Apocalipsei, despre cele 7 tunete care declanşează catastrofele, despre cei 2 profeţi care vor fi sacrificaţi, iar în cele din urmă despre descrierea sacrificării Mielului. Aparent, acestea nu ar avea legătură cu planul general al Apocalipsei. Axa Apocalipsei este Iisus Hristos: Domn al Bisericii, Domn al istoriei, Domn al Judecăţii, Domn al învierii. În capitolele 9-14, Iisus „rupe” timpurile. Evanghelia ne povesteşte istoria lui Iisus pe pământ, în vreme ce Apocalipsa ne oferă un anumit număr de simboluri a ceea ce s-a petrecut în cer, în lumea puterilor, în lumea îngerilor, în lumea demonilor etc. Secretul capitolelor 9-14 este efectiv istoria divină a lui Hristos.

 Despre simbolul apocaliptic al Noului Ierusalim

 Se cuvine ca, în lumina acestui text, să ne punem întrebarea de ce la sfârşitul timpurilor ne este promis un oraş şi nu o grădină (paradisiacă)? Acest lucru este uimitor, pentru că oraşul, de-a lungul Bibliei, este locul revoltei omului împotriva lui Dumnezeu, creaţia fratricidului Cain. Numele primului oraş este Henok, adică „început”. Creând oraşul, omul a opus propriul său început creaţiei divine, începutului lui Dumnezeu. Or, Dumnezeu alege tocmai acest loc damnat pentru reconcilierea cu omul. Concluzia la care ajunge Jacques Ellul este aceea că Dumnezeu va dărui prin Noul Ierusalim un oraş perfect, oraşul pe care oamenii nu l-au avut niciodată, arătât astfel că Istoria oamenilor n-a fost în zadar.

 De ce eşuează cei mai mulţi dintre cei care se apropie de textul biblic, şi în special de Apocalipsă? Pentru că spiritul modern este impregnat de pozitivism: se începe cu începutul şi se sfârşeşte cu sfârşitul. Or, Biblia se citeşte în lumina finalităţii sale, după care se urcă pe fir spre origini. Finalitatea care organizează Apocalipsa, şi în funcţie de care trebuie făcută lectura, ne spune Jacques Ellul, este simbolul Ierusalimului ceresc, al răscumpărării şi al sanctificării Istoriei. Şi mai zice: „Nu trebuie interpretat acest text la nivel pur literal, nu trebuie interpretat fragmentar, izolând un verset din mijlocul textului (versetul despre mileniu) pentru a spune că de acela trebuie să ne ataşăm. Trebuie luate textele biblice în ansamblu, şi Apocalipsa îndeosebi, trebuie luat totul, dintr-un bloc, nu trebuie citit pe bucăţele. Întotdeauna trebuie interpretat în mod simbolic, pentru că toate textele biblice sunt texte simbolice.”

Autor: Jacques Ellul
Rating: 
Editura: AREFPPI
Anul apariţiei: 1985
182 pagini
cartonată
ISBN: 2-905484-02-0