Una dintre cele mai profunde cărţi de metafizică apărute în secolul XX european începe cu următoarea exergă: “Simulacrul nu este niciodată ceea ce ascunde adevărul. Tocmai adevărul este cel care ascunde faptul că simulacrul de fapt nu există. Simulacrul este adevărat.” (Ecclesiastul). Este vorba despre Simulacre şi simulare, iar cel care-şi începe lucrarea sub adierea unui verset serafic este profesorul de sociologie Jean Baudrillard, probabil nonşalantul metafizician al catastrofei postmoderne.
Cea mai sugestivă parabolă a simulacrului este Fata Morgana, fenomenul optic pomenit de către cruciaţii care, navigând în Mediterana, vedeau în aer fantastice castele reflectate în aer. Odată cu el, se impunea o dilemă gnoseologică: este iluzia parte din realitate? Răspunsul nu e uşor de dat: tehnic vorbind, iluzia este cât se poate de contrarie realului. Totuşi, ea se impune unora dintre simţuri, chiar dacă inteligenţa o abhoră. Deci, într-un mod vizual, tactil, olfactiv, gustativ sau auditiv – îşi revendică parcela ei de existenţă. Fata Morgana este şi nu e. Simulacrul este morganatic.
Minciuna, cu care simulacrul poate fi pus în relaţie de egalitate, are acelaşi regim paradoxal. Atunci când are veleităţi durative, minciuna e mai mult decât un debil non-A în raport cu un A oarecare (de exemplu, o construcţie de tipul “Hipopotamii sunt roz şi zboară” este automat sortită pieirii), ea trebuie construită savant, şi să înglobeze mai mult decât simple elemente disparate de adevăr. Minciuna-simulacru are în fapt nevoie de o doză solidă de adevăr pe care să-l fagociteze neîncetat spre profitul propriu. Este nevoie de o acaparare uriaşă a realului, pentru a se construi o iluzie lipsită de auto-ironie. Minciuna e scheletică, deci spectrală, dar gurmandă, fără să reuşească vreodată performanţa obezităţii altfel decât la nivelul impresiei.
Societăţile tradiţionale, ţesute invizibil în jurul Scripturilor, aveau mecanisme de apărare împotriva şantajului realului, împotriva halucinaţiei adevărului. Preceptul creştinesc: “De la Biblie încoace nu a mai apărut nimic nou” a fost scutul lumii noastre. Civilizaţia islamică nu a uitat că “Ceea ce nu există în Coran, nu există”. Învăţătorii poporului rătăcitor al evreilor scriseseră în Talmud că o nouă coagulare în Ţara Sfântă nu trebuie să aibă loc înainte de venirea lui Mesia. Trei forme de valorizare ontologică menite să ţină departe demonii morganatici. Lumea noastră a lăsat, cu o candoare monstruoasă, garda jos: lichidând referenţialele sacre, am părăsit ordinul latent al simbolicului pentru violul continuu al semnelor arbitrare.
Cel mai mare defect al simulacrului este lipsa lui de finalitate. N-are saţ, cum ar fi spus un ţăran de pe vremul, musai cel care a rostit liniştit că “s-a întors lumea cu fundul în sus”, fără să ştie că adevărul acesta a fost deja figurat simbolic de civilizaţia chineză atunci când, dintr-un motiv neştiut de noi, a început să figureze simbolul Tao cu partea întunecoasă (yin) deasupra părţii luminoase (yang). Nefiind legitimată ontologic, minciuna-simulacru nu are echilibru, nu este statică, are fugă, este dinamică. Fiind în pericol iminent să dispară, lucrează permenent la producţia şi reproducţia realului. Rezultatul este însă, fără greş, tot de natură morganatică.
Printre simulacrele modernităţii noastre târzii, Jean Baudrillard enumeră: cinematograful, mass-media, clona şi holograma. Toate pretind să dubleze realul, şi toate sfârşesc prin a fi forme morganatice, mai reale decât realul însuşi. Principial, sunt condamnate din faşă la a fi forme de minciună-simulacru, tocmai prin pretenţia de fidelitate pe care şi-o arogă: Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată, spune un principiu metafizic. Dumnezeu nu face de două ori lucrurile la fel. Adică nu există nicăieri două lucruri perfect identice: în pofida existenţei claselor de elemente asemănătoare, fiecare dintre ele luat în parte este profund unic şi perfect irepetabil. Cel mai cinstit lucru pe care formele simulacrului l-ar putea face este să-şi recunoască natura intrinsec ficţională, dar atunci ne-am pierde repede interesul pentru ele şi iluzia s-ar risipi.
Cea mai reuşită formă a simulacrului pe care o cunoaşte istoria creştinismului este Renaşterea. La baza ei a fost o imposibilitate pură şi o sfidare a ordinii lui Dumnezeu: o putem numi aspiraţia pentru dublu. S-a voit, cu bune şi stupide intenţii, retrăirea “purităţii originare” a primelor timpuri ale creştinismului, uitându-se un detaliu esenţial, cutremurător: că motorul lor era Iisus Hristos însuşi. S-a dorit reîntoarcerea la un moment irepetabil, cum sunt toate momentele, cu naivitatea cu care cineva şi-ar putea imagina alunecarea unei garnituri de tren din care lipseşte tocmai locomotiva. Renaşterea este primul demers de inginerie socială pe care îl cunoaşte istoria Europei – încălcând un principiu metafizic, ea nu putea decât să vireze zgomotos şi dement în simulacru.
În Strategiile fatale, Baudrillard enumeră câteva dintre simulacrele cu care suntem familiari: mai urât decât urâtul este monstruosul; mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai ascuns decât ascunsul este secretul, mai mobil decât mobilul este metamorfoza, mai fals decât falsul este aparenţa, mai adevărat decât adevărul este modelul. O vorbă comună spune şi ea, sugerând o anomalie profundă: mai catolic decât Papa… Lor le putem adăuga: mai creştinesc decât creştinismul este protestantismul. Situaţia nu este, din păcate, valabilă doar pentru religia lui Hristos. Islamul are şi el curente al căror vis este să arunce peste bord toată bogăţia spiritualităţii muhamadiene, în numele retrăirii momentului fondator. Iar iudaismul, după ce a construit o replică a regatului biblic, aspiră la o machetă la scara 1:1 a Templului lui Solomon. În absenţa dinastiei levitice, a ritualurilor şi a binecuvântării divine care să reinvestească Sfânta Sfintelor, tot ce se poate sconta este un muzeu sterp. Adică o Fata Morgana din piatră.
Poate că ironia acestui comentariu nu trebuie împinsă până într-acolo încât, ajunşi aici, să nu spunem ritos că versetul lângă care am şezut şi am plâns, vorba cutremurătoare a Psalmistului, nu există, riguros vorbind, în nici unul din cele doisprezece capitole ale Ecclesiatului. Nu există nici măcar ceva care să-i semene pe departe. Aproape c-am fi fost tentaţi să spunem că am comentat un verset care nu există altundeva decât pe prima pagină a unei cărţi despre lucrurile care, neexistând, sunt însetate de fiinţare. Apoi am privit îndeaproape “deşertăciunea deşertăciunilor”, despre care vorbeşte Înţeleptul, şi am conchis că e totuna cu iluzia, cu minciuna, şi cu simulacrul. Aşadar, exerga invocată de Baudrillard nu există. Dar e adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu