“N-aţi ştiut ce-aţi văzut cu ochii voştri!”

Eram cu un copil în urmă cu câţiva ani prin Apuseni. Eram siderat de frumuseţea unor munţi nu foarte mari, dar care pot fi pe alocuri surprinzător de sălbătici. Copilul era plictisit şi nu-şi ascundea reacţiile. Văzuse pe calculator şi mai şi. Circula pe internet o poză într-un muzeu: la picioarele Pazei de noapte a lui Rembrandt, vreo şase adolescenţi butonau celularele profitând de o canapea. Pe la sfârşitul primăverii, la un grătar, un inginer care însoţise un grup de elevi la Sagrada Familia îmi povestea că pe el îl podidise plânsul lângă monumentala lucrare închinată lui Dumnezeu. Elevii, în schimb, aveau alte opt priorităţi, dintre care niciuna legată de Antoni Gaudí.

Puţine lucruri mă revulsează intelectual ca butada lui Napoleon: “O imagine face mai mult decât o mie de cuvinte”. Cel care a democratizat războiul, anticipând abatoarele umane ale secolului XX, cel care a inventat un examen naţional care garantează mediocritatea convenabilă probabil că nici n-a bănuit ce contribuţie epistemologică ar putea avea o vorbă scăpată într-un anumit context. Sunt convins de realitatea ei când vine vorba de motoare Diesel, scheme electronice şi de hărţi de orice fel. În general, cred sincer că tot ceea ce este în sine o imagine îşi păstrează eficacitatea deplină dacă rămâne o imagine. Este, desigur, mult mai simplu să desenezi cât mai detaliat linia frontului decât s-o povesteşti. Oamenii care trebuie să se ucidă în mod organizat nu au timp de poveşti.

Dar cred cu aceeaşi tărie că ceea ce este în sine un text are foarte mult de pierdut dacă este transformat într-o imagine. Altfel spus, nu poţi preschimba o mie de cuvinte într-o imagine fără să pierzi o mie de cuvinte. Nu poţi distila un principiu într-o imagine, deşi enunţăm orice principiu în maxim zece cuvinte. Mai rău, nu poţi converti nici exegeza principiului într-o imagine, şi acest lucru nu mai are legătură cu numărul de cuvinte care ar trebui topite. Şi asta pentru că imaginile şi cuvintele, chiar dacă se pot întâlni vremelnic în scopul eficientizării războiului, fac parte din lumi diferite, şi ar fi bine să rămână aşa.

În epopeea cavalerului hispanic Rodrigo Díaz de Vivar, cunoscut mai ales ca El Cid Campeador, există un moment foarte interesant în sprijinul ideii pe care tocmai am exprimat-o. Reconquista era demult declanşată, maurii îşi făcuseră datoria la Córdoba, maurii trebuiau să plece, şi toţi creştinii lucrau frenetic la realizarea acestui scop. Inclusiv Don Rodrigo. Numai că nişte nobili hidalgos vin cu o veste surprinzătoare: El Cid trădase, El Cid se dăduse de partea musulmanilor. Aveau şi un argument: văzuseră ei cu ochii lor. Doña Jimena, soţia cavalerului, spune un lucru memorabil: “N-aţi ştiut ce-aţi văzut cu ochii voştri!”

Atât cât putem şti, femeia aceea care a trăit în secolul XI după Hristos, nu trecuse printr-o universitate. Cu certitudine nu-şi luase examenul de bacalaureat pentru că nu parcursese nici trivium, nici cvadrivium. Adică nici gimnaziul, nici liceul. Studiile acelea extraordinare, menite să facă din absolvent un om capabil să caute şi să recunoască adevărul, erau rezervate bărbaţilor. Atât cât istoria mentalităţilor ne-a permis să ştim, Doña Jimena Díaz şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă cosând la ghergheful circular de mână, alăptând copii şi făcând tot ceea ce era omeneşte posibil (adică femeieşte, deci supraomeneşte) să-i placă bărbatului de care îşi legase viaţa şi moartea. Tot ce avea în cap se datora conversaţiilor. Este foarte posibil ca singurii bărbaţi cu care a interacţionat în viaţa ei să fi fost: tatăl, fraţii, soţul, fiul şi duhovnicul. Cantitativ vorbind, şi dat fiind faptul că femeile erau cele care se îndeletniceau cu lucrul de mână, este de presupus că a vorbit mai cu seamă cu alte femei.

“N-aţi ştiut ce-aţi văzut cu ochii voştri!” Degeaba aţi văzut dacă mintea n-a avut premobilarea necesară ca să vă explice. Nimic din ceea ce vedeţi nu înseamnă în sine ceva autentic. Orice vedeţi are nevoie de o instanţă superioară care să vă explice. Orice imagine are nevoie, pentru a fi luată în seamă, de explicaţii. Măcar 1000 de cuvinte. Originea acelor explicaţii nu poate fi sub nicio formă imaginea, pentru simplul motiv că nicio imagine, niciodată, n-a dat naştere de la sine unui cuvânt. Există întotdeauna o surprinzătoare doză de arbitrar în alăturarea dintre o imagine şi o explicaţie, oricare ar fi ele.

O femeie din secolul XI a cărei educaţie era constituită din sporovăieli, tras cu urechea şi spovedanii ştia ceva ce noi nu ştim: că nu putem avea încredere în ceea ce vedem cu ochii noştri. Că faptele, adică singurele lucruri pe care ni le arată imaginile, nu au existenţă obiectivă şi nu ne pot învăţa nimic în sine. Mă rog, sunt gata să fac nişte concesii privind motoarele Diesel, schemele electronice şi hărţile militare. Dar niciun concept, nicio idee, niciun raţionament, nicio iluminare. Adica exact ceea ce constituie categoriile simple sau complexe ale gândirii. Profilaxia anti-manipulare prin imagine începe şi pentru noi cu întrebarea: “Cum ştim ceea ce vedem cu ochii noştri?”

De unde ne vin ideile? Nu toate, ci fiecare în parte. Cine a decupat imaginile pe care le vedem şi ce a picat la decupaj? Pierre Bourdieu ne-a spus destul de clar: orice fotografie constituie o minciuna intrinsecă prin faptul că cineva a decis să ne arate ceva, dar să nu ne arate ceva. Poţi transmite o imagine cu mai mulţi copaci, dar ideea de pădure are nevoie de cuvinte şi se poate lipsi de toate imaginile. Nu poţi fotografia o trădare, nu poţi picta debilitatea, sau principiul terţului exclus. Când vom pricepe că ochii noştri văd doar ceea ce suntem educaţi să vedem, că vedem nu doar cu retina ci şi cu toată mintea, cu toată memoria, cu toate inferenţele şi generalizările de care suntem în stare, când vom deprinde distanţa ironică de toate imaginile pe care le vedem, probabil că va fi mai greu să fim manipulaţi.