Despre liturghiile live şi transformarea mirenilor în public

Două vorbe legate de ritualuri, de ideea de ritual. Aceeaşi peste tot în toate religiile autentice. Ştiu că unii creştini au să sară puţin în aer, e dreptul lor. Eu am să spun lucrurile aşa cum sunt ele, pentru că nu intenţionez să menajez sensibilităţile nimănui, scriu ca de obicei cu amănuntul, nu cu ridicata. Cine vrea să priceapă, e bine, cine nu, iarăşi e bine. Am să scriu în virtutea şi temeiul tuturor studiilor de religie comparată pe care le-am parcurs până acum, chiar dacă unii cred că sacrul s-a inventat cu ei şi vor fi singuri în Paradis. Deci nu istorie a religiilor (alăturarea termenilor este un nonsens pe care doar universităţile moderne l-ar accepta, întrucât religiile sunt anistorice, doar ereziile sunt istorice), ci religie comparată. Nu intru în detalii, doar zic.

Conceptul de ritual este vechi de când lumea şi universal. Latinii îi spuneau ritualis, sanscrita are rădăcina Rta ऋत, sensul este acelaşi: ordine, regulă şi adevăr (ordinea sacră a cosmosului). Mai pe înţelesul nostru, dar fără să lezăm cu nimic realitatea lucrurilor, ritualul este expresia constatabilă prin simţurile noastre a principiului ordinii naturale care coordonează funcţionarea universului şi a tot ceea ce se află în el. Cum de în limba română (dar şi engleză - ritual, franceză – rituel, spaniolă - ritual, italiană - rituale, cehă – rituál, finlandeză – rituaali, germană – Ritual,) rădăcina cuvântului “ritual” este aceeaşi ca şi în sanscrită, nu voi explica aici, spun doar apăsat că nu este o coincidenţă (nimic nu este, dar asta-i altă explicaţie).

De ce există ritualurile? Aceasta este întrebarea cea mai grea, la care am să încerc să răspund, limitat după mintea mea limitată, dar corect şi deloc polemic, după repere pe care nu le-am stabilit eu, spre finalul acestui text. Cine instituie ritualurile? Întotdeauna, fără greş, sacerdoţi care se identifică cu funcţii spirituale pentru care nu există decât un adjectiv palid: “legendare”. Instituirea unui ritual adevărat ţine de o inspiraţie divină şi de o cunoaştere metafizică la care nu am acces nici eu, nici tu, care citeşti aceste rânduri, şi nu e comparabilă cu nimic ce ar putea face parte dintr-o “cultură”. Nu e vorba de puritate morală, nici de virtute, ci de îndumnezeire. Ritualurile sunt stringent necesare în anumite momente ale ciclului cosmic, în anumite locuri tradiţionale foarte vaste, şi au un rol pe care îl calificăm, în lipsă de altceva, “salvator”. Ştiu că nu este deloc evident ceea ce spun aici, dar ritualurile sunt soluţii la probleme de viaţă şi de moarte.

Lungul drum de la tine spre inima ta

Ar trebui să ne gândim la evanghelia de azi (Matei 6, 14-21) ca la o mostră de retorică sacră, ca la un poem divin, ca la demonstraţia infailibilă a unei teoreme improbabile. Este atât de clară şi coerentă încât primul gând al hermeneutului este că nu se poate nimic adăuga în afara unui “da”. Că nu poate fi decât citită, apoi recitită, şi din nou citită. Şi totuşi, structura şi gradaţia versetelor lasă loc de exprimare a admiraţiei. Versetele se grupează într-un crescendo pe trei trepte: 14-15 (versetele lumii), 16-18 (versetele retragerii din lume) şi 19-21 (versetele aşezării în absolut). Primul grup are ca simbol relaţia noastră cu oamenii, al doilea este despre buna utilizare a postului, al treilea este despre Centrul fiinţei, pomenit ca inima noastră. Este o ascensiune (de la oameni spre ceruri, deci de la relativ la absolut) şi o interiorizare (de la lumea exterioară spre cerurile din noi).

Pe oameni trebuie să-i iertăm pentru a fi iertaţi de Tatăl Cel ceresc. E o relaţie comercială (un pleonasm pe vremea când comerţ însemna schimb de orice fel, inclusiv de idei) care decurge din imperativul dragostei pentru aproapele nostru ca pentru noi înşine. Dacă-l iubim pe celălalt aşa cum ne iubim, este lesne să iertăm. Cu oamenii suntem într-o deplină egalitate sacră, nu avem niciun motiv să punem propriul eu înaintea eului aproapelui. Relaţia de solidaritate umană trebuie să fie desăvârşită, nu avem motiv să preferăm pe cineva înaintea altcuiva. Versetele 14-15 sunt orizontale, iar faptul că se începe cu ele şi nu cu Centrul fiinţei, este pentru că ascensiunea începe numai după ce ne-am lămurit relaţia cu lumea. Faţă de ceea ce urmează, cel mai uşor lucru sfânt de făcut este să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi şi să-i dai ceea ce vrei să primeşti.

La şuetă cu Dumnezeu despre un bugetar corupt

Parabola fariseului şi a vameşului este despre atitudine. În rugăciune, ca în orice întreprins de om, atitudinea adecvată este cheia reuşitei. Iisus nu rosteşte această povestioară pentru a lămuri subtilităţi legate de ritualurile religiei mozaice, nici pentru a desluşi hermeneutica sacră, ci pentru a surprinde în cuvinte ceea ce nu ţine decât prea puţin de cuvinte.

Personajele sunt antitetice: fariseul şi vameşul. Primul este exponentul unui curent religios care se va coagula într-o bogată codare teologică din care Talmudul şi Midraş sunt operele cele mai cunoscute. Fariseul este un tehnocrat, pentru el religia presupune o cunoaştere amănunţită a problemelor şi a soluţiilor tehnice. Prin conformismul la care aderă este un elitist, un rafinat, un hipster. Cel de al doilea este un funcţionar care se ocupă cu colectarea impozitelor. Un bugetar care nu dă socoteală nimănui, capabil să comită serioase abuzuri împotriva cetăţenilor. Un corupt.

Câinele şi preţul vieţii

Astăzi la liturghie s-au citit două evanghelii: a Femeii Cananeence (Matei 15, 21-28) şi a Întâmpinării Domnului (Luca 2,22-35), pentru că Întâmpinarea Domnului a căzut în a şaptesprezecea săptămână după Rusalii. Sunt două diferite, dar au în comun întâi de toate tema recunoaşterii Logosului umblător printre oameni. Apoi, hermeneutica celor două evanghelii se poate îmbina într-o singură frază, ca şi cum cele două texte ar căpăta o neaşteptată armonie prin alăturare. Dar despre aceasta la final.

Iisus e în ţară păgână când este abordat de o femeie păgână. E zgomotoasă, ţipă după el cu jale, îl împloră fără nicio discreţie numindu-l “Fiul lui David”. În manierele noastre rugăciunea e cântec sau şoaptă, niciodată urlet. Probabil că nici ale apostolilor, care-i cer lui Iisus s-o alunge: cananeeanca e insuportabilă ca o cerşetoare prefăcută. Iisus tace, pare insensibil. La insistenţele femeii, Iisus afirmă cu un aer inflexibil: “N-am fost trimis pentru toţi, doar pentru unii.” Pentru ea, nu. Sunt destui cei care interepretează obtuz afirmaţia cea din urmă, pentru a sublinia că Mesia venise doar pentru Israel. Li se pare că alternativa ar fi o minciună, inacceptabilă în gura lui Iisus. Nu e adevăr, nu e minciună, e joc.

Frânturile zilei (CXCV)

Spune Scriptura: “Şi postind El patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, în cele din urmă a flămânzit.” Nimic mai complet şi mai explicit decât acest verset de la Matei. Iisus n-a postit ziua şi a mâncat noaptea, ci a postit neîntrerupt. N-a postit de apă, ci de mâncare, pentru că la urmă a flămânzit, dar n-a însetat, şi a fost ispitit cu pâine, nu cu apă. În ciuda a ceea ce auzim prea des de la amvon, Iisus a băut apă în timpul postului, şi confuzia aceasta nu-i lipsită de importanţă. În treacăt fie spus, în pustie nu lipseşte apa. Iar foamea n-a simţit-o în post, tocmai pentru că nu-i unul şi acelaşi lucru (de fapt, foamea şi postul se exclud reciproc, pentru că intenţia schimbă natura faptului de a nu mânca) ci abia “în cele din urmă”, adică la capătul celor patruzeci de zile de stat în pustie. Este drept să ne întrebăm cu cine s-a luptat Iisus înainte ca Ispititorul să vină să-l tenteze? Cu natura sa umană, cu frigul şi căldura pustiei, cu plictiseala. Abia după ce le-a înfrânt pe acestea a catadicsit să vină şi Satana, care a aşteptat răbdător ceasul suprem al foamei.

Frânturile zilei (CXCIV)

Dacă vreodată un povestitor cu har se va apleca asupra vremurilor noastre, personajul clasic pe care-l va transpune direct din cratiţa realităţii curente în text va fi consumatorul, acest monstru alintat şi greţos. După cum îl arată şi numele, consumatorul consumă, operaţiune în urma căreia nu chiar totul se pierde, ceva se restituie universului sub formă de dejecţii buboase: mofturi absurde, pretenţii nelalocul lor, fiţe insuportabile. Dacă Iisus ar fi avut în timpul miracolului înmulţirii peştilor şi a pâinilor de-a face cu câţiva consumatori, aceştia s-ar fi grupat într-un loc şi-ar fi spus: e o bătaie de joc, cine-a mai pomenit aşa ceva?, e inadmisibil. Din fericire, Evanghelia ne lasă să înţelegem că cei de faţă erau ca la cinci mii de bărbaţi.

Debut: Insuportabila vecinătate a sufletului, Editura Alexandria Publishing

Disponibilă pe site-ul Editurii Alexandria, cu miros de hârtie şi tipar, “Insuportabila vecinătate...” îşi începe drumul ei în lume. Va avea cititorii pe care îi merită. Pe unii îi va creşte, pe alţii îi va lăsa neschimbaţi. Pentru cei care o vreţi cu autograf şi nu mai aveţi răbdare până la lansarea din timpul Festivalului Internaţional de Teatru de la Turda, mă contactaţi în privat şi rezolvăm cumva.

Mulţumiri domnului Teodoru Ghiondea, primul lector şi semnatarul prefeţei, legătura mea vie cu genealogia spirituală a celor de la care ştiu tot ceea ce ştiu.

Mulţumiri domnului Marius Romila, care s-a pregătit timp de treizeci de ani pentru a face într-o după-amiază coperta acestei cărţi.

Mulţumiri lui Silviu Man şi lui Mihai Marinescu, prietenii mei cu care am vânat leii pe care i-am zăvorât în paginile acestei cărţi.

Pentru editorul meu, Dan Alexandrescu, am o recunoştinţă imposibil de exprimat în convenţii retorice. Nici nu încerc. Aş vrea să cred că Alina Stredie se va felicita într-o zi pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine. Ziua aceea nu a venit încă.

Această lucrare, cu care îmi fac intrarea în lumea cărţilor tipărite, poate fi găsită doar în Librăriile Alexandria. Verificaţi dacă în oraşul vostru se află o astfel de librărie. A doua posibilitate este să o achiziţionaţi on-line de aici.

Dacă doriţi un exemplar cu dedicaţie din partea autorului, mă contactaţi la adresa de e-mail: riliescu2000 at yahoo dot com.