Lucian Boia, De ce este România altfel? (recenzie)

Mărturisesc că găsesc demn de atenţie spectacolul urii pe care o polarizează Lucian Boia în mediile virtuale. Spun Lucian Boia şi nu scrierile lui Lucian Boia pentru că, aproape fără excepţie, dacă vrei să pui capăt unei discuţii pe acest subiect este suficient să arunci întrebarea magică : « Spune-mi, te rog, câte volume semnate de el ai citit ? » Şi vei afla că, deşi toţi cunosc prea bine, nimeni nu se oboseşte să citească ceva. La ce-ar citi, când ideile oricum plutesc pe feisbuc? La fel cum poţi intui ceva despre meşter din lucrul mâinilor sale, ura faţă de istoricul bucureştean spune ceva despre cei care o generează. Despre nivelul lor de cultură, despre gradul lor de seriozitate, despre visurile care-i mână la tastatură. Nu cred că mă hazardez dacă afirm că, dintre toate lucrările sale, De ce este România altfel? e, de departe, cea mai hulită.

Este drept să începem prin a ne întreba : dar este oare România altfel ? Şi dacă, da, faţă de cine ? Nu cred că e o taină pentru nimeni faptul că România este diferită de Australia, bunăoară. Ori faţă de Marea Britanie. Sau China. Sau India. Întrebarea e doar dacă România are mai multe în comun cu celelalte ţări din Europa de Est, pentru că e clar dintru început că aceasta este singura ligă în care mai jucăm cât de cât. Aşadar, la scară mai mică (vai, cât de mică !), putem să ne întrebăm doar dacă România este mai mult diferită sau mai mult asemănătoare în raport cu : Ungaria, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, ţările baltice şi ce-a mai rămas din Iugoslavia.

Mulţi, citind lucrarea lui Boia, au ajuns la concluzia că « altfel » este un eufemism, o chintesenţă a răului pe care balaurul semnatar a împroşcat-o sub formă de venin coroziv, împuţit şi fumegând pe chipul angelic al României. Cam aşa gândesc toţi cei care nu ratează ocazia de a-l înjura pe forumuri şi pe feisbuc. Reflexul lor este de înţeles, şi este unul strict defensiv. Avem de-a face cu două viziuni antinomice asupra istoriei. Pe de o parte, istoriografia comunistă ne-a inoculat ideea că voievodatele române nu s-au putut dezvolta economic prea mult din cauza războaielor nesfârşite cu turcii, tătarii, polonezii, ungurii, în vreme ce Apusul, în spatele pavezei româneşti, s-a putut ocupa nestingherit de artă, ştiinţă şi tehnică, inventând, cântând, pictând şi ridicând catedrale. De după colţ, hop !, apare Boia care ne spune că războaie au fost în toată Europa, nici mai multe, nici mai puţine ca la noi, ba chiar Renaşterea italiană a apărut din nişte stătuleţe ridicole, Reforma cu mentalitatea ei progresistă tot prin stătuleţe minuscule germane a prins rădăcini, deci nu-i nevoie nici de pace, nici de confort pentru a face cultură şi civilizaţie, le faci sau nu le faci, depinde de fibra pe care o ai.

Lucian Boia, Cum s-a românizat România (recenzie)

Lucian Boia nu scrie doar cărţi în care afirmă şi demonstrează fără greş că democraţia este o specie moale de totalitarism, ci şi texte în care prezintă naţionalismul drept o altă superstiţie păguboasă a vremurilor noastre. Lucrarea de faţă aruncă asupra României naţionale o binevenită perspectivă istorică: de la recensământul ţinut în Vechiul Regat în 1899 la cel din România lui octombrie 2011. Ar fi fost şi mai potrivită o axă mai generoasă, care să prezinte măcar succint formarea naţiunilor concomitent cu erodarea identităţii creştine în Apus şi apoi în Balcani, pentru a avea înţelegerea profundă a ideii care guvernează multe dintre nostalgiile şi acţiunile noastre. Dar, chiar şi aşa, îndepărtarea de prezent este intotdeauna lămuritoare.

Realitatea este că identitatea naţională a fost moşită. Nu ne-am născut cu ea, e o construcţie. Fireşte, întotdeauna oamenii au avut această trăsătură, numai că până la inflamarea ei n-a contat mai mult decât culoarea părului sau a ochilor. Naţionalismul nu e un reper ca atare, dar devine unul când capătă dimensiunea de aroganţă istorică. Războaiele medievale erau cu opincari mai mult pe la noi, pentru că în Vest se purtau mercenarii şi profesioniştii, care luptau pentru salariu şi din obligaţii faţă de Coroană. Nici prin părţile noastre nu te luptai cu turcul pentru că-l considerai untermensch, ci pentru că n-avea viză pentru Moldova lui Ştefan cel Mare. Încă nu apăruseră maşinile propagandistice care-l zugrăveau pe inamic ca pe un monstru sau ca pe un sub-om. Inamicul trebuia zdrobit, dar ca lupul sau ursul care vine la stână, din motive de ergonomie a ciobănitului, însă fără ură şi fără diabolizare. Ştiu ca e greu de înţeles pentru noi, într-atât de mult ni s-a inoculat reflexul demonizării celuilalt, dar în vremurile cand războiul clădea caractere, lupta nu excludea respectul.

Lucian Boia, Mitul democraţiei (recenzie)

Lucian Boia a scris foarte multe cărţi. De fapt, e vorba de aşa de multe cărţi încât oamenii culţi ştiu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiţi să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieţii sale, iar ceasul morţii l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culţi ştiu dinainte ce scrie în cărţile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul şi eseistul Lucian Boia se adreseză unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocţi, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele şi literele sale ar fi fost sorbite şi plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care ştiu deja tot ce poate el spune.

Într-un mod inexplicabil şi complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subţire, ştiam tot ce conţine dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce ştiu. Mai ales ceea ce ştiu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie şi am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce ştiam şi ceea ce am aflat este considerabil.

Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezenţa istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi şi eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproşează că s-ar fi abătut de la metoda ştiinţifică, de fapt nu-i pot ierta producţiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărţile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reuşeşte în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai uşor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentaţia de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.