Lucian Boia a scris foarte multe cărţi. De fapt, e vorba de aşa de multe cărţi încât oamenii culţi ştiu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiţi să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieţii sale, iar ceasul morţii l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culţi ştiu dinainte ce scrie în cărţile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul şi eseistul Lucian Boia se adreseză unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocţi, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele şi literele sale ar fi fost sorbite şi plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care ştiu deja tot ce poate el spune.
Într-un mod inexplicabil şi complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subţire, ştiam tot ce conţine dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce ştiu. Mai ales ceea ce ştiu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie şi am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce ştiam şi ceea ce am aflat este considerabil.
Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezenţa istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi şi eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproşează că s-ar fi abătut de la metoda ştiinţifică, de fapt nu-i pot ierta producţiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărţile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reuşeşte în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai uşor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentaţia de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.
Mitul democraţiei este o carte de istorie, sociologie, filosofie şi teologie. Adică un eseu, gen al prozei în care îngrămădim toate inclasabilele. Este, aşadar, prin definiţie, un păcat livresc de neiertat, o întreprindere neserioasă pe care un universitar n-ar fi trebuit să şi-o asume, atât de mare e riscul de a fi atacat din toate părţile şi atât de slabe sunt şansele de a apăra o astfel de redută ideatică. Singura lui scuză ar putea fi adevărul. Din fericire, metoda universitară şi oamenii serioşi nu-şi bat capul cu asemenea superstiţii. A invoca adevărul într-o discuţie cu oameni culţi este semn de entuziasm neghiob. Cea mai strălucită victorie a universităţii este să-l transforme pe cel care caută adevărul într-un părerolog frenetic.
Greu clasabilă, Mitul democraţiei e în bună măsură o lucrare de istorie a mentalităţilor. Dar nu ni se oferă obişnuita erudiţie din care sensul se întrupează cu dificultate, ci accesul direct la teză, argumente, exemplificările venind pe ultimul plan. Inedit este faptul că obiectul cartografierii, venind din trecut, e de maximă actualitate, ca şi ideea progresului infinit, încrederea neţărmurită în posibilităţile ştiinţei şi tehnicii de a ameliora condiţia umană, credinţa că oamenii sunt egali şi liberi, stăpâni pe destinul lor. Vorbim aici despre o religie pe dos, pe care o putem numi religia umanistă, sau religia umanităţii, zeul şi jertfa ei fiind concomitent omul. Democraţia este unul din miturile ei.
Mărturisesc că nu-mi place cuvântul mit folosit într-o astfel de circumstanţă. Şi asta pentru că mitul-mit, construcţia unei societăţi tradiţionale, transmitea într-o formă accesibilă adevăruri metafizice perene. În mit, axioma ce domină lumea sublunară stă cuibărită precum fecioara adormită ce-şi aşteaptă prinţul fermecat. Democraţia este un altfel de mit, al cărui sens este acela de minciună. E coajă fără miez, e aparenţă deşartă, e ofensă intelectuală. Printre paradoxurile suveranităţii populare este acela că numărul celor care iau decizii este invers proporţional cu libertatea de decizie. Altfel spus, este mult mai greu să manipulezi un rege, dacă are caracter bun, decât un parlament format din câteva sute de reprezentanţi. Şi, de departe, e mai uşor de schimbat decizia unui popor întreg decât cea a unei mâini de aleşi.
Când vine vorba de luat decizii, exerciţiul este prin definiţie unul autoritar, deci tiranic. Ar trebui să ne pună pe gânduri că simbolul absolutismului monarhic din Franţa era Bastilia, o închisoare goală, în vreme ce simbolul suveranităţii populare a fost Teroarea şi ghilotina, o invenţie care a făcut în primii ani de democraţie peste cinci mii de morţi. În rest, poporul ca fundament al legitimităţii Puterii a fost invocat de toate miturile politice post-moderne : comunism, fascism, nazism.
O democraţie ideală ar trebui să înlăture reprezentarea, pentru că nu avem nicio certitudine că un om propulsat de câteva zeci sau sute de mii de alegători reprezintă negreşit, în toate circumstanţele, voinţa acestora. Ar trebui să înlăture manipularea, antrenând oameni cu discernământ şi versaţi în logică şi argumentaţie, pe lângă competenţe reale în problemele votate şi dezbatere. Mai ales fără dezbatere şi compromis, cum ar putea democraţia să fie cu putinţă ? A reduce democraţia la simplul vot bazat pe manipulare şi emoţie deschide calea spre cele mai negre coşmaruri politice. Să ne amintim de Hitler, care a ajuns la putere prin vot universal, iar ascensiunea lui politică cu un corp electoral restrâns, alcătuit din persoane bogate şi cultivate şi puţin sensibile la utopii şi soluţii extreme ar fi fost imposibilă. Iar Lucian Boia ne spune un secret : mecanismele democratice care l-au propulsat pe Hitler sunt cele care lucrează şi azi, fără nicio ameliorare.
Intrând mai adânc în măruntaiele mitului, dăm peste libertate şi egalitate, două axe, două idealuri. Într-un mit tradiţional găsim negreşit scopuri, adică ţinte tangibile, nu uşor, dar palpabile, capete de drum. Falsele mituri ale postmodernităţii au idealuri, linii ale orizontului care se îndepărtează de naivii care fug spre ele. Libertatea maximă anihilează egalitate, în vreme ce egalitatea absolută înmormântează libertatea. Oamenii prinşi în mit precum Minotaurul în labirint sunt sortiţi să-şi dorească şi una, şi alta, în proporţii absolute. Cum idealurile sunt prin definiţie cu neputinţă, cei rătăciţi sunt pentru totdeauna nefericiţi şi au constant motive să se plângă. Nimeni nu-i îndeajuns de liber, nimeni nu-i suficient de egal. Într-o societate al cărei scop suprem declarat este fericirea, sunt setate condiţiile nefericirii noastre.
Pe lângă acestea, democraţia a creat naţiunea, idol cu vocaţie de transcendenţă. Imperiile nu s-au preocupat de naţiuni şi au ignorat cu totul minorităţile tradiţionale, fiind în esenţă supra-etnice. De aceea în Imperiul Otoman aveau acces în aparatul de stat fără vreo oprelişte : greci, armeni şi evrei. Astăzi, pe toate paşapoartele franţuzeşti scrie negreşit, în dreptul căsuţei naţionalităţii : franceză. Fără vreo intenţie declarată, modernitatea erodează tot ce se află în afara naţionalităţii, prin continua presiune a administraţiei, învăţământului şi armatei. Războaiele democratice sunt abatoare umane, armata confundându-se cu naţiunea într-un război total.
N-ar fi fost cu putinţă o carte despre democraţie fără interogaţii şi constatări despre : dreapt vs. stânga, extrema dreaptă, extrema stângă, totalistarism, democraţie burgheză şi democraţie comunistă. Şi nu s-ar fi putut închega Mitul democraţiei fără o evaluare a perspectivelor noastre : declinul ideologiei sub presiunea pragmatismului (practic, singura ideologie care ne-a mai rămas este cea a lui « trebuie ! »), dezmembrarea sistemului de valori, fărâmiţarea corpului social în minorităţi elective, consolidarea clasei dominante (democraţia este o oligarhie), puterea absolută a banului (într-o lume de egali, singurele diferenţe între oameni sunt cele legate de bani), dezinteres pentru viaţa cetăţii, grad sporit de confort individual, evantai nesfârşit al strategiilor de evadare.
Primitivule sugi pula
RăspundețiȘtergere