Demonii zilei

Capitalismul are umorul lui. De exemplu, atunci când îţi setează prin lege că ai dreptul să negociezi salariul cu angajatorul. Asta e cea mai macabră poantă care a intrat vreodată într-o lege. De fapt, cea mai macabră e aia cu omul care în dreptul penal e subiect de drept din momentul naşterii, iar în dreptul civil e subiect de drept din momentul concepţiei. Altfel spus, poate moşteni din perioada intrauterină, când uciderea lui nu este considerată infracţiune până nu se naşte. Nu, nu e o neconcordanţă, e doar umor juridic. Dar lasă, că şi faza cu negocierea salariului e de toată distracţia.

Libertate şi egalitate, aşa se numesc demonii zilei. Cu toţii suntem liberi, cu toţii suntem egali. Ce poate fi mai frumos decât o lume în care patronul e egal cu salariatul? Toţi diferiţi, toţi egali. Aici intervine, ca o promisiune, negocierea salariului. Eşti bun, şeful te va plăti mai mult, nu? Şi pe măsură ce devii şi mai bun, şeful te va evalua şi mai generos, logic, nu? Nu. În realitate, dacă nu cumva lucrezi într-un domeniu departe de capitalism, într-un interstiţiu în care automatizarea, mecanizarea şi standardizarea nu i-au transformat pe oameni în piese interşanjabile, logica asta nu se va aplica niciodată în cazul tău.

Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit

Într-un anume sens, Revoluţia de la 1789 nu s-a sfârşit. Ea se va fi terminat doar atunci când toate ideile puse în practică atunci vor cădea în uitare. Suntem în plină revoluţie, suntem departe de a ne fi întors în matca firească a lucrurilor. Poate că nici nu se va întâmpla asta înainte ca Dumnezeu să coboare pentru a restabili ordinea.

Continuăm să credem că oamenii se nasc liberi şi egali, deşi e evident că libertatea e ceva pentru care trebuie să te baţi, iar egalitatea nu există niciodată între două fiinţe diferite decât, eventual, prin reducere la cel mai mic numitor comun. Libertatea celor din vechime era concordanţa omului cu propria natură, adică asemănarea cu Dumnezeu şi nu posibilitatea de a face orice, inclusiv răul, oricând, oricui. Egalitatea n-a fost nimic mai mult decât egalitatea întru mila lui Dumnezeu, pentru că suntem doar la fel de mici faţă de El.

Lucian Boia, Mitul democraţiei (recenzie)

Lucian Boia a scris foarte multe cărţi. De fapt, e vorba de aşa de multe cărţi încât oamenii culţi ştiu ce a scris Lucian Boia fără să mai fie nevoiţi să-l citească. Practic, chiar dacă va mai continua să scrie până la capătul vieţii sale, iar ceasul morţii l-ar găsi la o vârstă matusalemică, oamenii culţi ştiu dinainte ce scrie în cărţile lui nescrise încă. Din nefericire, istoricul şi eseistul Lucian Boia se adreseză unui public avizat. Dacă ar fi scris pentru sfertodocţi, cum o făcea cândva Sandra Brown, fiecare dintre cuvintele, silabele şi literele sale ar fi fost sorbite şi plescăite cu delectare între buze, ca o îndelungă degustare a unui vin bun. Numai că, după cum spuneam, rostul lui este acela de a se adresa celor care ştiu deja tot ce poate el spune.

Într-un mod inexplicabil şi complet inutil, rândurile care urmează sunt scrise după lecturarea unui volum scris de Lucian Boia. Ca toată lumea subţire, ştiam tot ce conţine dinainte de a-l fi deschis. Numai că o mai veche manie mă face să vreau să verific tot ceea ce ştiu. Mai ales ceea ce ştiu. De aceea, cu ceva timp în urmă, am intrat într-o librărie şi am cumpărat tot ce era scris de Lucian Boia. După patru volume citite, tot ceea ce pot spune este că ecartul dintre ceea ce ştiam şi ceea ce am aflat este considerabil.

Lucian Boia ilustrează o dimensiune dilematică a scriiturii : eseist sau istoric ? Ca eseist, prezenţa istoricului este opresantă. Ca istoric, păcatul de a fi şi eseist este impardonabil. Atunci când colegii de breaslă îi reproşează că s-ar fi abătut de la metoda ştiinţifică, de fapt nu-i pot ierta producţiile din ceea ce în ochii lor trece drept un gen minor, eseistica. Atunci când publicul mai larg îl consideră rebarbativ sau, dimpotrivă, prea facil, în niciun caz nu are în vedere cărţile istoricului. Acesta este cel mai clar semn că omul reuşeşte în ambele domenii, tratându-le cu egală seriozitate, spre deruta superficială a contemporanilor, care mai uşor i-ar fi iertat sublime derapaje gastronomice decât tentaţia de a acoperi în eseuri sensurile Istoriei.

De ce sunt împotriva protestelor la adresa sistemului medical

Aşa deci, au diluat maglavaiţurile alea cu care dezinfectau infecţiile numite spitale. Iar noi acum, cu conştiinţa civică erectă, trebuie să lăsăm din mână telecomanda de la televizor, tastatura, lingura sau sapa şi să protestăm. Mă străduiesc foarte mult să înţeleg anumite detalii şi nu-mi vine nimic în cap, nu-mi vine şi pace. De exemplu, n-am să înţeleg în veci cum vine treaba cu protestul. Adică de ce şi în ce scop eu, ca individ, eventual alături de ţ indivizi ca să formăm o masă amorfă de indivizi însufleţiţi de conştiinţă civică, mă prezint în faţa statului şi-i bat obrăjorul bucălat cu degetul arătător, sau îl mângâi pe căpuţ, tot aia-i, adăugând explicativ: “Măi, statule, păi se poate să mă furi tu pe mine la dezinfectanţi, măi?” Iar statul, fire sensibilă, se lasă impresionat şi îşi cere scuze în mod public de la manifestanţi, după care toţi ne dăm mâna, ne pupăm şi mergem la o bere cu tatăl nostru, statul.

Probabil că sunt un troglodit, dar cred că am mai puţine şanse să mă înţeleg cu statul decât să dresez un elefant turbat, pişcat de streche şi care n-a mai băut apă de trei zile. E o chestie de echilibru de forţe, până la urmă. Plus că elefantul te omoară şi gata, pe când statul te jupoaie de impozite dar te lasă să trăieşti până-ţi creşte pielea la loc, ca să te mai jupoaie o tură. În urmă cu câţiva ani m-am trezit cu o somaţie de la ANAF să-mi plătesc contribuţia la sănătate. M-am dus la tanti la ghişeu s-o întreb dacă se simte bine, că eu sunt asigurat, am şi doctor de familie, ce să mai plătesc? Da, e adevărat, sunteţi asigurat ca profesor, acum trebuie să plătiţi şi pentru veniturile făcute în ultimii cinci ani ca traducător. Nu pricep şi pace, păi de ce să plătesc câtă vreme sunt deja asigurat şi plătesc? Îmi dă cineva două paturi dacă merg în spital, două diagnostice, două porţii de mâncare, două pături, două aspirine? Dacă ceea ce obţin este taman acelaşi lucru, de ce vreţi să plătesc şi pentru al doilea loc de muncă? Cică aşa e legea.

Eu aş pune botul şi la democraţie, dacă aş şi că există o minimă posibilitate ca cetăţeanul să influenţeze procesul legislativ. De exemplu, să putem decide noi, pulimea, cine sunt aliaţii externi ai României. Sau impozitarea. Ştiu că trebuie plătite impozite, dar nivelul de lăcomie al leviatanului a depăşit cu totul orice limită a suportabilităţii. Calculaţi-vă impozitele şi vedeţi că mai bine de 60% din ce câştigaţi se duce pe gura veşnic nesătulă a statului. Niciodată în istoria omenirii n-a existat un nivel de subjugare ca în timpul libertăţii şi al democraţiei noastre. Aş vrea să votez undeva să ne mai slăbească. Da, ştiu, visez. E democraţie în sensul că putem alege care lup să ne mulgă. Nu avem voie să decidem dacă vrem sau nu să fim asiguraţi medical.