Edward W. Said, Orientalism (recenzie)

Motto: « Un oriental trăieşte în orient, trăieşte o viaţă de lene orientală, într-o stare de despotism şi de senzualitate orientale, plin de fanatism oriental. » (Edward W. Said)

 Profesor de engleză şi literatură comparată la Columbia University, Edward Wadie Said a fost, din multe puncte de vedere, cea mai importantă voce a diasporei palestiniene, echivalentă în ale erudiţiei intelectuale cu cea a lui Yasser Arafat în ale acţiunii politice. Născut la Ierusalim în 1935, în epoca Mandatului britanic, într-o familie creştină cu puternice simpatii occidentale (tatăl – cetăţean american cu rădăcini arabe, iar mama – admiratoare a Prinţului de Wales), făcea referire la sine numindu-se « un creştin implicat în cultura islamică ». Poate că dacă n-ar fi exista acest cocktail identitar fabulos (un băiat arab cu prenume britanic care face şcoala în Egipt, cu un paşaport american în buzunar), critica epistemologiei orientaliste nu ar fi fost niciodată abordată aşa cum a făcut-o cel care devenea, la apogeul carierei, membru al American Academy of Arts and Science, al Royal Society of Litterature şi al American Philosophical Society.

 Presărată cu teze, argumentaţii meticuloase şi vaste exemplificări documentate, lucrarea sa principală, Orientalism, este construită în jurul unei idei-nucleu : pseudo-ştiinţa orientalismului este o sumă de presupuneri false în legătură cu tot ceea ce nu este Euroamerica. Întreaga percepţie a Occidentului faţă de restul lumii este în cel mai bun caz suspectă, iar în general lipsită de orice valoare autentică. Enunţând dintru început acest lucru, considerăm că nu este lipsit de interes să survolăm hăţişurile unei lecturi demistificatoare.

Acvila nu mănâncă terorişti

Suntem o civilizaţie de nătărăi patentaţi. Degeaba facem toţi 10-20 ani de şcoală, degeaba a ajuns cartea superaccesibilă (gândiţi-vă la cartea electronică şi comparaţi-o cu pergamentul egiptean sau cu cărţile copiate manual din Evul Mediu), totul e în zadar. E la fel de greu de găsit astăzi un om înţelept în aglomeraţie cât un maestru zen în Himalaya. Toată nebunia asta cu accesul la cunoaştere nu schimbă dimensiunea fundamental prostească a oamenilor. Şi, aşa cum prietenul la nevoie se cunoaşte, prostia se fuduleşte în situaţiile de criză. Ca de exemplu, zilele trecute, după atentatele din Bruxelles. Isteria anti-islam şi anti-imigraţie a atins cote apocaliptice. S-au reciclat toate refrenele dinainte ştiute (vor să facă din noi califat, ne islamizează, pământul voievozilor nu ne lasă, ne pierdem identitatea, două civilizaţii incompatibile etc), ba chiar au apărut câteva noi (aceasta este o declaraţie de război, ce fac serviciile de securitate, trebuie mai mult control şi mai puţine libertăţi etc).

Lucrurile sunt, în esenţa lor, supărător de simple. Romanii ziceau: Aquila non capit muscam. Acvila nu mănâncă muşte. Construiseră un imperiu, aveau probabil cea mai mare putere militară din lume pe atunci, erau invincibili, dar învăţaseră să se teamă de lucrurile mărunte. Nimic nu se putea împotrivi falangelor create de soldaţii romani, dar câţiva arcaşi abili în noapte puteau secera vieţile celor dintr-o tabără în repaus. O mare putere nu se teme de confruntarea cu o şi mai mare putere, ci de sâcâielile mărunte ale unor luptători de guerillă curajoşi şi pricepuţi. Uzura, dacă e tenace, poate distruge la fel de mult ca o confruntare hotărâtoare. Mă scuzaţi că vă servesc banalităţi ale manualelor de strategie militară, nu cine ştie ce găselniţă.

Şi-ar mai fi ceva ce noi trecem prea lesne cu vederea: orice armă îşi are punctul slab. Orice naş îşi are naşul. Ditamai tancul poate fi oprit cu un om decis care stie unde să arunce un borcan plin de benzină din care iese o cârpă în flăcări. Nu există proporţie între costurile unui tanc şi cele pentru un cocktail Molotov, nici între tehnologia cuprinsă într-un tanc şi inteligenţa de care e nevoie pentru a fabrica una dintre cele mai eficace bombe artizanale. Şi totuşi, tancul îngheaţă. Toate, dar absolut toate armele au contra-arme. Toate formele de protecţie sunt penetrabile. Niciun atac nu este 100% eficace, nicio apărare nu este 100% sigură. Armata israeliană, a cincea armată ca putere din lume, a fost oprită în două rânduri de Hizballah, forţă paramilitară neglijabilă în toate evaluările experţilor.